Amintiri despre care am devenit străină – by Osi

Fiecare dintre noi are un sistem propriu de a-și filtra informațiile pe care le primește și le stochează, pentru ca ulterior să devină amintiri. Unele rămân, altele sunt date uitării. Unele sunt mai estompate, unele sunt detaliate și vii, unele sunt generice. Uneori am senzația că sufăr de Alzheimer,  pentru că cumva îmi doresc ca creieul meu să fie capabil să rețină tot. Dar nu o face.  Mă panichez dacă mă trezesc că nu-mi aduc aminte date, locuri, motive, întâmplări ….sunt blanck-uri totale.  Amintirile ne definesc ca și om, ca și personalitate, amintirile sunt evenimente de care la un moment dat ne-am bucurat, alături de care am suferit sau pur și simplu care au trecut pe lângă noi. Din ele teoretic am învățat și ne-au ghidat către mai departe.

Am căutat în cutiuța cu amitiri _DSC0003 copy  și am scos la iveală o serie de plușuri dintr-o viață anterioară. Mult timp m-am întrebat ce să fac cu ele, motiv pentru care, neluând o hătărâre, le-am aruncat într-o cutie de depozitare. Și acolo stau de câtiva ani. _DSC0011 copy De ce nu le-am donat unor copii orfani? Poate că aveam nevoie de ele ca și mărturie a ceea ce a fost cândva. Aveam nevoie de o amintire “vie” pentru ceea ce începe să devină estompat.  Acum și plușul și persoana de la care l-am primit îmi sunt străini. Oamenii se înstrăinează, oricât de legați pot părea la un moment dat. Obiectele se disipă.

Mă uit la pluș. _DSC0016 copy E nostim el așa ciufulit și maroniu. Mult timp a stat la capul patului. Mult timp îl luam cu mașina în plimbări și-l așezam alături de celelalte plușuri pe bancheta din spate. Și aveam vreo două zeci și ceva de ani și mă bucuram ca un copil mic care-și lua jucăriile cu el. Dacă ar putea vorbi, poate mi-ar aminti de lucruri pe care le-am dat uitării. Mi-ar spune pe unde am fost și când, câte opriri am făcut, ce am făcut acolo, de câte ori am sters praful de pe ele, de câte ori le-am scos din cutie și le-am pus la loc, de câte ori am aruncat cu ele prin cameră. Toate aste îmi sunt străine acum. Îmi par îndepărtate și parcă nu mi s-ar fi întâmplat mie. Parcă revăd secvențe dintr-un film care nu-mi spune nimic. Nu-mi mai trezește nicio emoție de parcă toate emoțiile s-ar fi consumat atunci, în timpul lui. Singurele emoții de acum sunt ghidate de întrebarea dacă să-l dau unor copii orfani sau să-l mai păstrez ca dovadă a unei existențe anterioare.

Omul de la care l-am primit mi-e și el străin. Oamenii se întâlnesc, merg  în aceeași direcție, după care la prima curbă fiecare virează spre alte orizonturi. Între cele două orizonturi rămân amintirile și percepțiile fiecăruia despre ceea ce a fost drumul  împreună. Și se deschid alte orizonturi, care sunt umplute cu alte amintiri și alte percepții, desenând la fiecare curbă, cu fiecare om  din viața noastră (amic, coleg, iubit, cunoștintă) un brad frumos ce are în vârf o stea: steaua, simbolul  că la un moment dat ne-am cunoscut.

Și așa purtăm zi de zi cu noi stele și amintiri, zâmbim în sinea noastră sau ne întristăm, ne bucurăm de ceea ce am cunoscut la un moment dat și iar virăm.