Strainul influent

cu intarziere:

Pe strãina mea am întâlnit-o în la sfarsitul lui septembrie 2011. Eram în Germania, impreuna cu prietena mea si vroiam sa ajungem la Rostock.

Am hotãrât sã facem autostopul, am ajuns la ieşirea din Berlin, dar cumva nu reusisem sã gãsim locul potrivit pentru a porni cãtre Rostock. Am ajuns în cele din urmã la o benzinãrie, se înopta şi vroiam sã ajungem neapãrat în seara respectivã, aşa cã am decis sã mai intrebãm încã trei persoane. Dacã nu mergea, urma sã plecãm spre garã.

Atunci am vãzut-o. Inaltã, blondã, cu pãrul lung şi drept, lãsat peste umeri. Cu un pandativ mare la gât. Am avut un sentiment bun. Am întrebat-o dacã merge spre Rostock şi dacã ar vrea sã ne ia. Ne-a spus cã e cu fiica ei şi cã ar vrea sã o întrebe mai întâi. Fiica ei a fost de acord.

Asculta The Beatles, cicã e o muzicã care nu se demodeazã niciodatã. Pe vremea aia nu ştiam aşa de bine germanã, aşa cã prietena mea îmi traducea când nu întelegeam.

Era o atmosferã tare caldã în masinã, ca şi cum ne-am fi cunoscut de când lumea. Am început sã povestim despre noi. Rar am sentimentul asta cu o persoanã, dar aş fi vrut sã îi spun cât mai multe despre mine şi ce cred eu şi sã aud cât mai multe despre ea şi ce credea ea.

Era profesoarã de yoga în Berlin, ţinea cursuri pentru femei însãrcinate. Locuiau în apropiere de Alexanderplatz, iar fiica ei de 11 ani mergea la o şcoalã din zonã. Aveau o casã într-un sãtuc de lângã Rostock şi mergeau acolo pentru un week-end prelungit.

Ne-a povestit despre cãlatoriile ei. Ne-a întrebat extraordinar de mult despre noi. M-a întrebat despre România, ne-a întrebat câti ani avem, ne-a întrebat ce facem, ce ne place, cum ne descurcãm cu banii, ce muzicã ascultãm, cum ne-am cunoscut. Ne-a pus întrebãri la care pe loc ne era destul de greu sã rãspundem: Cum e viaţa la 22 de ani?

Din vorbã în vorbã, ne-a povestit cã s-a convertit la budism. Am întrebat-o imediat de ce. Ne-a spus cã a trecut printr-un moment greu şi cã a avut nevoie de o schimbare pentru a îl depãşi.

Vorbea calm, la fel ca şi înainte, ne-a spus cã a mai avut o fiicã. Am auzit pronunţând calm ”Sie ist gestorben” (A murit). Nu cred cã învãţasem încã verbul asta, dar am simţit la ce se referã şi am izbucnit în plâns întrebând-o pe prietena mea din priviri. Mi-a confirmat.

Era o atmosferã foarte apãsãtoare, dar foarte sincerã. Ne-a spus cã fiica ei a avut leucemie. Ar fi fost de vârsta noastrã acum. Ne-a arãta poza cu ea pe care o purta în portofel. Ne-a spus ca vãzându-ne pe noi o vede pe fiica ei. Vorbea foarte rar, cu pauze, pentru ca prietena mea sã îmi poate traduce, îi simţeam durerea prin fiecare cuvânt. Plângea şi plângeam şi eu.

Ne-a povestit cã Lisa avea o personalitate puternicã, cã era directã şi sincerã, cã spunea de fiecare datã ce simţea. Îi plãcea sã croiascã şi ar fi dat la design vestimentar. Ne-a povestit cum e sã îţi vezi fiica stingându-ti-se sub ochii.

Ne-a spus atunci cã îi pare rãu cã ne încarcã, dar cã oamenii se poartã cu ea ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ca evitã sã vorbeascã despre asta, ca şi cum Lisa nu ar fi existat niciodatã. Ea ştia cã e important sã vorbeşti cu oamenii pentru a putea sã treci peste durere.

Am înteles atunci exact ceea ce simţea şi m-am simţit privilegiatã cã a ales sã ne vorbeascã despre suferinţa ei, cã a ales sã nu mai fie o strãinã şi cã în loc sã ne vorbeascã despre vreme, ne-a spus ceva incredibil de intim despre ea. Cã şi-a dezvãluit cea mai mare slãbiciune. Cã la sfârşit a coborât din maşinã şi cã ne-am îmbrãţisat strâns-strâns ca nişte prieteni, nu ca nişte oameni care au împãrţit o maşinã pentru 2 ore.

M-am simţit atunci aproape de ea şi aproape de oameni.