Străinul influent: Lolo y Silvio

Lolo

Avea parul cret, un zambet larg si ochi negri. Purta o camasa alba, pantaloni negri cu bretele si espadrile, o incaltaminte in stil chinezesc, exact ca a lui Bruce Lee in filmele lui. A trecut pe langa mine, in timp ce parintii mei vorbeau cu niste cunostinte. Aveam 6-7 ani si eram la un spectacol cu parintii mei. Ai mei obisnuiau sa ne ia pe mine si fratele meu mai mic peste tot unde mergeau, la conferinte, calatorii in afara tarii, dezbateri, concerte, seminarii, scoli de vara si asta ne permitea sa ne bucuram, sa fim impreuna si sa cunosc tot felul de oameni din medii diverse.

Parintii mei inca vorbeau si eu ma tot uitam la el; mi-a atras atentia nu doar ca avea fata vopsita in alb dar si faptul ca mergea de parca plutea si mi s-a parut ceva extraordinar, ca si cum ar zbura dar avand inca picioarele pe pamant. O secunda ne-am incrucisat privirile, a zambit, dupa care a disparut in spatele culiselor care dadeau la scena mare din sala.

Am intrat in sala si am vazut o scena complet neagra doar cu o lumina pe centru si la mijloc era el, Lolo, care a inceput sa creeze o lume fara cuvinte. Fiecare gest reamintea o actiune, un obiect; alerga, urca pe o coarda invizibila, era captiv intr-o cabina telefonica, calarea un cal, era urmarit de un taur sau era toreador. Timpul s-a oprit in loc. Nu stiu cat a durat spectacolul dar Lolo a reusit se creeze o punte prin gestica cu publicul.

Cand s-a terminat spectacolul, Lolo a venit sa vorbeasca cu ai mei, care erau inconjurati de prieteni si vorbeau despre spectacol; s-a uitat la mine si mi-a dat o floare imaginara. La randul meu i-am oferit altceva si a inceput un dialog intre noi, fara cuvinte, am avut o conversatie, in care nu m-am simtit ca un copil si nu imi vorbea largind vocalele cum faceau deobicei ceilalti adulti: Buuuuuuuunaa draguuuuuuuuuta, ce maiiii faaaci? A creat o lume speciala, a noastra, unde vorbeam fara cuvinte, unde nu existau diferente de varsta, reguli. Lolo radea, plangea, vorbea cu ochii si mainile si nu mai vazusem pe nimeni pana atunci care putea sa comunice asa de direct si clar fara vorbe. Cand ai mei au terminat de vorbit, s-au intors spre Lolo si atunci el a inceput sa vorbeasca dar cu sunete mai guturale, parca impingand fiecare sunet cu mainile. Cand am plecat, i-am intrebat pe ai mei de ce Lolo vorbea asa de diferit si mi-au spus ca era surdomut, asa vorbea el.

Lolo a plecat in turneu in jurul lumii si din acea zi, nu l-am mai vazut. N-am uitat niciodata acea comunicare directa, prin gesturi; cred ca de atunci am descoperit ca se poate comunica in multe feluri si ca nu intotdeauna este nevoie de cuvinte.

Lolo m-a influentat in multe feluri: m-a facut sa descopar si sa-mi placa mimica, sa folosesc gestica cand nu stiu sa exprim un cuvant in alta limba si poate intr-un fel m-a influentat in decizia de a deveni jurnalist sau mi-a trezit curiozitatea pentru a experimenta diferite forme de exprimare. A fost in gandurile mele cand am organizat un eveniment artistic pentru un vernisaj si am ales sa folosesc mimica pentru a ilustra tema expozitiei si tot in gandurile mele a fost, vorbind cu mine, in timp ce eu vorbeam cu publicul prin gesturi creand acea magie si acel dialog deschis pe care l-am trait prima oara cu multi ani in urma.

Silvio

In toamna din 2006 eram in Mérida, Venezuela la un training despre initiative locale si drepturile omului. Participantii erau lucratori sociali, ongisti, profesori, jurnalisti si activisti din toata America Latina. Timp de 15 zile am participat la discutii, dezbateri, am prezentant proiecte, am facut ateliere, am invatat metodologie si am vazut cum se dezvolta proiectele locale.

Atmosfera era una prietenoasa, participanti cu o mie de povesti, ne adunam seara la o bere sa mai glumim, sa mai dezbatem…. Dintre participanti, era unul care era mereu ca o umbra si care nu vorbea deloc. Statea ore intregi ascultand fara sa spuna nimic, uneori zambea sau radea silentios la cate o gluma. Numele lui era Silvio, avea in jur de 40 de ani, era scund, cu mustata si purta tricouri si jeans cu o talie mai mare. Silvio era din Nicaragua si in timpul sesiunilor lua mereu notite dar nu vorbea. Cred ca o singura data i-am auzit glasul, avea un accent muzical frumos, si vorbea incet, gandindu-se la fiecare cuvant, facand analize foarte interesante si pertinente.

In ziua programata sa fie libera, unii dintre noi am hotarat sa mergem la munte. Silvio a venit si el. Cand am ajuns la munte sau mai bine zis la jungla cu un pic de munte, am decis sa mergem pe jos, pana in varf, unde era un sat micut. Pe drum ne-a prins o ploaie torentiala si a trebuit sa ne adapostim la o “hacienda” (casa unde locuiesc proprietarii de pe plantatiile de cafea) din apropiere. Acolo am vorbit prima data cu Silvio, despre cafea, recolte, cum sunt exploatati oamenii care culeg si planteaza cafea in America Latina. Cand ne-am intors de la munte, Silvio era din nou tacut.

Era 22 de octombrie si ultima zi de training. Era o amiaza de duminica calduroasa in Merida, la ora 13.00 abia puteam sta afara. Strazile erau pline de oameni, aroma de guayaba, mango si banane incalzite te ameteau. Sunetul obosit al motocicletelor ruse, facute din resturi, se auzeau pe fundal. Strazile inguste si inclinate ale Meridei imi ingreunau mersul. In timp ce ma plimbam, m-am intalnit intamplator cu Silvio. L-am salutat si el mi-a zis: “ Este foarte cald, nu vrei sa bem o bere?” Mi s-a parut o idee foarte buna si am pornit la drum impreuna.

Am gasit un bar micut, intunecos, unde umezeala facea peretii sa transpire. Trei ventilatoare lenese, aproape gata de pensionare, se invarteau in tavan impreuna cu un balet de musti, aerul era umed. Inauntru cateva mese de plastic, unde cativa localnici petreceau duminica linistiti vorbind intre ei, cu masa plina de sticle goale. Chelnerul se misca incet anesteziat de caldura si lenevia tipica duminicii. Avea un prosop pe umar si imediat l-a intrebat pe Silvio, cu ce ne serveste. Silvio a comandat doua Polar (bere locala) si a inceput sa-mi vorbeasca. Mi-a zis ca a vrut sa vorbeasca cu mine dar ca nu a fost in stare si ca i-a placut simtul umorului si ironia mea, interventiile mele in training si ca trebuia sa stam macar o data de vorba si faptul ca ne-am intalnit intamplator pe strada a fost un semn ca era momentul potrivit.

Silvio lucra la Miscarea Comunala a Nicaraguei (un fel de asociatie a comunelor unde au programe sociale adresate oamenilor si in special tinerilor din zone rurale). Intre un Polar si altul,  am inceput sa vorbim sincer si deschis despe viata, sentimentele si valorile fiecaruia. La un moment dat, Silvio mi-a povestit de ce este asa de introvertit, impartasindu-mi secretul sau mai bine zis trauma lui.

Silvio fusese luptator (guerrillero) Sandinista in razboiul Nicaraguei impotriva “ La Contra” formata din mercenari platiti si antrenati de catre Statele Unite sau asa cum li se spune “los gringos”. Avea doar 16 ani cand a fost trimis in prima linie, pe front, nu prea stia sa traga cu pusca dar avea idei foarte clare si stia ca lupta pentru a proteja valorile lui. Asa cum a spus el atunci: “ Eu doar intelegeam ca “los gringos” voiau sa ne supuna, sa ne ia libertatea si asta m-a transformat atunci intr-un patriot”. Silvio mi-a marturist ca el si ceilalati luptatori, habar nu aveau de strategii, de arme; erau doar un grup de pusti idealisti infricosati si in acelasi timp, cu dorinta de libertate. Dupa cateva Polares mi-a povestit prima lui lupta care l-a marcat profund: frica, colegi morti si dusmanul invizibil. ‘’Eram acolo si mi-am dat seama ca am cazut intr-o ambuscada si acolo pe munte, mi-a trecut prin fata ochilor in cateva secunde toata viata, copilaria si toate amintirile mele, dupa care am inceput sa impusc orb, nu vedeam „gringos” dar am golit incarcatorul. Ei aveau mortare, arme automatice sofisticate, eu un Kalashnikov si 200 de gloante”.“ Am alergat pe munte in jos si am gasit un grup de tarani pe care a trebuit sa-i protejam; multi dintre ei au murit, masacrati de „ La Contra”, toti copii si femei.’’ ‘’In total, au fost trei ani de lupta de guerila, trei ani fara sa-mi vad familia, trei ani la munte impuscand. Cand totul s-a terminat, tineretea mea trecuse si nu m-am bucurat de nimic, nici de fete, nici de discoteci…de nimic. Imediat a trebuit sa-mi caut de lucru si nimenui nu i-a pasat de noi, de faptul ca am luptat pentru tara, eram doar someri si saraci ca si 90% din populatie.’’

‘’Tara mea a fost in razboi peste 20 de ani si suntem satui de saracie, oamenii abia au ce manca o data pe zi si suntem satui de dictaturi, de embargouri. In tara mea, inca pot sa cumpar arme si chiar elicoptere si rachete pe bucati, in piata. Eu intotdeauna am crezut in „Frontul’’ (Frontul pentru Eliberarea Nicaraguei) si de cand imi amintesc am lucrat pentru ei in Miscarile Comunale si stiu ca daca castiga alegerile din noiembrie (in 2006 au fost alegerile generale in Nicaragua) totul o sa se schimbe, o sa avem programe sociale pentru cei saraci.” “ Eu doar vreau sa ies din acest razboi prelungit, vreau sa vad pacea din nou. Lupta mea este ca cei saraci sa poata sa participe la putere, sa fie parte dintr-o  democratie adevarata si stiu ca Frontul o sa reuseasca, lucram de mult timp pentru asta si asta este lupta mea’’. “O saptamana inainte de veni in Merida, incepuse un proces de reconciliere. In una dintre sedinte m-am intalnit cu seful care comanda plutonul impotriva caruia am avut prima mea lupta. A fost ciudat, pentru ca dupa atatia ani am vrut doar sa-l intreb ‘’Si tu, la ce te gandeai atunci?’’

Pe la ora 18 am iesit din bar, ne-am imbratisat si ne-am urat succes un viata. In 2006, in noiembrie, asa cum a prezis atunci Silvio, Frontul a castigat alegerile si eu i-am trimis un mail: ‘’Acum e randul tau. Noroc, te astept pentru urmatoare runda!’’

Acea dupa amiaza a ramas intiparita in mintea mea, la fel ca Silvio. Fiind si eu o persoana idealista am inteles de la el, ca, chiar daca uneori este greu si absurd sa te lupti pentru ideile si valorile tale, si poate ai indoieli, nu trebuie sa renunti niciodata, conteaza ceea ce crezi si ce simti tu, timpul nu conteaza, daca lupti pentru ideile tale o sa reusesti. Uneori, cand am indoieli si dileme privind ”luptele” mele, Silvio apare tacut in mintea mea, zambind cu un Polar in mana, incurajandu-ma.