Străinătatea by Osi

Primul contact cu străinătatea? Excursie exotică? Despre ce p**a mea să scriu? Mă tot gândesc de când am primit lista de activitități ….  De ce naiba m-am băgat la tema asta? Dacă m-a mâncat undeva acum trebuie să mă scarpin. Doar că m-am fâțâit și eu puțin de colo-colo? Despre ce să scriu mai exact? Sunt multe întâmplări, fiecare excurise a devenit exotică în felul ei. Exoticul de a fi departe de tine, de lume, de rutină, de griji, exoticul de a-ți umple plămânii cu aer nou, de a clăti ochii cu peisaje și oameni noi și de a ține minea ocupată cu noul nelăsând stresul și rutina să pună stăpânire pe tine.

Și toate, dar absolut toate excursiile mele au patru puncte comune: 1. începe cu fast-food în aeroport, de parcă e permis, e voie indiferent de oră și dacă ți-e foame sau nu să te îndopi cu ceea ce te ferești zi de zi. Că lași caloriile acolo, că dacă zbori ești mai ușor și niște Burger King nu strică. 2. În toate excursiile am plecat fără hartă. Fără să știu istorie, geografie, fără pic de documentare prealabilă în afară de rămășițele de cultură generală. În Barcelona, amicul cu care eram avea harta salvată pe tabletă, numai că o citea invers, așa că în loc să ne apropiem de hotel, hoinăream pe străzi cu trolerele după noi, iar în Roma o prietenă a fost responsabilă cu harta. Atât de responsabilă încât în toate pozele e cu harta-n mână. În Praga, nici măcar nu știam că nu-s în UE și plecasem cu euro, ca să-i schimbăm în coroane în aeroport.  În Germania am ieșit din gara Stuttgard și m-am trezit că habar n-am încotro s-o iau. 3. Din toate excursiile refuzam psihic să mă întorc în țară. Depresia reîntoarcerii m-a urmărit mereu. 4. Și mereu lașitatea m-a făcut să mă întorc. N-am avut coaie să las totul în urmă și să o iau de la capat. Mi-am dorit să fiu țărancă în Austria, în Mexic mi se oferise chiar un post de barmaniță.  Dar m-am reîntors de fiecare dată cu aceeași strângere de inimă, cu aceeași durere și autoconsolarea că lucrurile frumoase sunt făcute să dureze puțin. Nu de puține ori mi-a fost rușine că-s româncă. Nu de puține ori m-am rătăcit pe străzi.

Prima excursie? E ca o gură de aer proaspăt. După care începi să-ți dorești din ce în ce mai mult aer.  Fiecare contact cu străinătatea deschide apetitul unor noi descoperiri. Uneori altele, uneori aceleași.  Am adunat pietre și frunze. M-am întors cu magneței  și mii de poze și poza amintirilor care rămâne înrămată în suflet.  Oamenii  din străinătate nu au trei picioare. Doar au fețe relaxate. Străinătatea te face să-ți dorești mai mult. Să realizezi că poți mai mult. Că se poate mai mult. Reîntoarcerea te face să realizezi cât de departe suntem. Cât de încuiați. În străinătate nu umblă câinii cu covrigi în coadă. Mereu străinătatea am simțit-o mai aproape decât autohtonalitatea.

Ne căutăm identitatea printre străini. Ne bucurăm de ceea ce ce ei și strămoșii lor au construit. Ne bucurăm de ceea ce nu avem. Iubim fiecare pas pe pavaj străin și apreciem ceea ce e dincolo de granițe.