Discuţii despre starea vremii – Oana B.

Mă prăvălesc pe bancă după ce am simţit că mi-am depăşit chiar toate limitele mele de pedalat. Am venit pe bicicletă de acasă până-n parc şi-mi simt vii nişte muşchi pe care îi credeam decedaţi de cinşpe ani, le cântasem şi prohodul odată, într-o noapte cu scârţ.

Îmi arunc bicicleta pe iarbă şi mă pravălesc aşadar pe bancă lângă un tânăr abia ieşit dintr-o adolescenţă neprietenoasă, ce-şi luase de pe obrazul lui tainul. E plinuţ, brunet, cu o freză complet neconturată, pantaloni până sub genunchi şi un tricou cu dungi, lălâu, cu mâneca până aproape de cot. E adânc afundat într-o carte şi nu dă semne cum că venirea mea intempestivă l-ar fi tulburat sau măcar că m-ar fi observat. Nici nu a ridicat capul. Mă foiesc să văd ce citeşte, dar ţine atât de răsfirată palma pe copertă că nu văd nici titlu, nici autor. Am luat la mine o sticlă de suc, nu ştiu de ce, eu nu beau niciodată suc. Mă fac că o scap pe jos şi arunc o privire mai de aproape la carte, suspectez a fi ceva Dan Brown. Strâmb din nas şi scot cu gesturi largi din sac volumul de nuvele al lui Guy de Maupassant pe care-l car după mine. Răsfoiesc, caut dama de treflă ce-mi ţine loc de semn de carte, citesc. N-am răbdare, mă doare spatele, mi-e sete. Îl întreb pe post-puberul meu coleg de bancă: “Vrei suc?”. Nici n-a clintit, nici măcar o şuviţă din freza lui indefinită nu s-a clintit. A rămas cu aceeaşi alură dreaptă, cu cartea în mână, capul uşor aplecat şi picioarele încrucişate sub bancă. Am desfăcut sticla ostentativ, să fâsâie şi să se audă că-i nouă. Gâlgâi zgomotos, doar-doar oi prinde vreo reacţie. Nimic, absolut nimic nu s-a întâmplat. Omul a continuat să citească, să dea paginile una câte una, cu acelaşi gest ferm şi să mişte capul doar cât să-i permită să parcurgă textul de la stânga la dreapta şi de sus până jos şi atât.

Lângă noi pe bancă s-a mai aşezat cineva. Eu terminasem cu foiala mea curioasă, citeam cuminte, el era oricum inert cu nasu-n carte la celălalt capăt al băncii, aşa că părea un loc numai bun de popas, mai ales dacă vinzi căciuliţe pentru bebeluşi şi eşti nevorbită săptămâna asta. Acuma lecţia de nepăsare a colegului de bancă se dovedi a fi oarecum utilă, căci i-am copiat alura dreaptă, am afundat nasul şi mai adânc în carte şi mi-am încrucişat picioarele sub bancă. Vecina cea nouă are vreo şaizeci de ani, părul lung, foarte lung, prins într-o coadă la spate, o bluză care după ce e decoltată rău, mai are şi găurele, şi o fustă lungă până-n pământ, ce-i acoperă sandalele. Poartă după ea un cărucior cu rotile plin cu căciuliţe tricotate, de nu m-am gândit vreodată că pot exista atâtea feluri de a înnoda aţa. Nici nu s-a aşezat bine, ca a şi început o peroraţie solitară asupra temperaturii de afară – cred că a ştiut ea că va fi personaj într-o poveste intitulată “Discuţii despre starea vremii” – e cald pentru perioada asta a anului şi oricum viaţa e foarte grea, dar trebuie să ştii să ţi-o faci. „Uite, eu croşetez şi vin în parc cu căciuliţe pentru copii. 10 lei una, nu vrei?” Am clătinat timid din cap a negaţie, iar acest gest de refuz a fost pentru ea parcă unul de acceptare parcă a prezenţei ei lângă mine şi fu fatal liniştii şi lecturii mele. M-a întrebat dacă mă simt bine. M-am agăţat de această întrebare şi am sperat că dacă îi spun că nu, mă va lăsa în pace să-mi trag sufletul meu obosit de biciclist începător. Greşit. Absolutamente greşit.  S-a întors cu totul către mine şi a început. Sunt politicoasă de fel, aşa că am ridicat ochii şi m-am făcut că particip la conversaţie.

Colegul de bancă era la fel de imperturbabil, îl citea pe Dan Brown aşa cum nici însuşi Dan Brown nu spera că-l va citi cineva vreodată.

“Eşti tânără şi e păcat că n-ai grijă de tine. Sănătatea e cea mai importantă, eu l-am făcut bine pe bărbati-miu, şi el a avut cancer!! Viaţa, draga mea, e plină de suprize (sic!).” Zâmbesc la auzul acestui cuvânt, mă vede şi se simte încurajată să pornească la galop povestirea întregii istorii a însănătoşirii soţului din dotare. Nu am cum să relatez nici măcar o idee din acest discurs, însă pot spune că a fost încununat cu recomandări de viaţă sănătoasă din care împărtăşesc una singură, pe celelalte le păstrez egoist pentru mine. “Ţie nu ţi se oxigenează creierul” M-a lovit acest diagnostic şi am decis să acord femeii întreaga mea atenţie. “Şi eu am avut problema asta şi eu îmi fac în fiecare dimineaţă masaj la creier cu Lapte Doina”. Îmi arată tâmplele şi o mişcare circulară şi continuă “Te masezi uşor, vezi să nu apeşi prea tare pe creier, că nu e bine. Dacă faci asta în fiecare dimineaţă nu mai ai nicio problemă, iar Laptele Doina este senzaţional”.

Am dat din cap uluită de simplitatea acestei viziuni, mi-am luat ochelarii de soare de pe cap că simţeam că ma strâng un pic pe lobul parietal, m-am scuzat, am încălecat şi am tulit-o de teamă să nu aud cumva că trebuie să-mi scot şi pancreasul la plimbare.

M-am uitat în spate şi l-am vazut pe neprietenosul meu vecin de bancă cum s-a ridicat şi a plecat imediat după mine. Poate că şi el culegea material pentru vreo poveste…