Prietenul din strainatate: München vs Bucuresti

Povesti din München

ImageMünchen, mai 2013, ora 11:15, 8 grade C.

Ploua. E ceva obisnuit. A fost vreo zi fara ploaie in ultimele luni? Probabil, dar nu imi aduc aminte. Mi-e dor de cele 45 de grade, tot Celsius, din mansarda din Bucuresti. M-am hotarat sa ies din casa. Nu ma mai pot plimba in jurul mesei si al scaunelor pentru a face miscare. Trebuie sa merg pe strada, chiar daca ploua si e frig. Vreau sa ma uit la oameni. Am 15 minute sa ma imbrac gros si sa plec pentru a prinde S-Bahnul de la fara 20. Geschafft! Toll gemacht, cum zice nepoata mea. Am reusit sa ma incalt cu cizmele/botine in ciuda burtii proeminente. In mod normal fac 5-6 minute pana la statia de metrou. De cand suntem doua, fac 10. M-am hotarat sa o tai prin parculet. Nu am chef sa merg pe strada printre masini parcate. E frig. Miroase a liliac si iarba cosita. Cum se poate sa infloreasca liliacul in ploaie si sa miroasa asa de frumos? Incerc sa ma grabesc si sa nu ma stropesc pe blugi. Dintr-o data aud un chitait de copil fericit care nu rateaza nici o baltoaca si ma intorc sa ma uit. E cu maica-sa. Si ei merg spre metrou. Ea pare obosita. Nu mai are rabdare de nimic. Baietelul tot topaie si dintr-o data o zbugheste catre un copac, il ia in brate si striga: ‘Mama, sunt un copac!’. Fericire mare pe el. Mama nu reactioneaza. Merge mai departe. Baietelul nu e suparat si topaie catre metrou. Ma intreb de unde are atata energie. Sunt invidioasa. Acum cateva secunde imi faceam griji ca o sa am pete de noroi pe blugi. Cam ridicol. Ajung la S-Bahn. Are 4 minute intarziere. Yey! Pot sa imi trag sufletul si sa ma gandesc unde sa cobor: in centru, aproape de centru si sa merg pe jos, la capat de linie si sa ma uit la oameni? A venit S-Bahnul. Am gasit loc. Alt moment fericit. Cine sa fie la ora asta: numai mamici cu carucioare, oameni in varsta si cei care lucreaza in schimbul de dupa-amiaza. Cei in varsta predomina. Liniste. Mesajul inregistrat cu ‘urmeaza statia…’ ne trezeste din cand in cand din somnolenta. Nu pot sustine privirea nimanui mai mult de cateva secunde. Nu stii ce se poate intampla, dar pana acum de zambit, nu mi-a zambit nimeni, chiar daca am incercat cu un zambet. Cobor inainte de centru si imi dau seama ca mi-e foame. Peste tot forfota. Ah! E 12. E masa de pranz. Printre oameni la costum sau salopeta de zugrav, turisti si miros de mancare (sushi, wraps, piadine, KFC, carnati pe varza la farfurie sau sendvis, capsuni din Spania si migdale prajite in chimicale si zahar), imi dau seama ca mi-e sila si foame in acelasi timp. O iau pe strada aglomerata si ma opresc la ‘Micul chinez’. Incerc sa intru. Nu pot. Doua nemtoaice in varsta, aflate in vacanta, se chinuie sa citeasca meniul afisat pe usa. Imi cer scuze, vreau sa intru. Nu ma aud. Citesc mai departe. Sunt imbracate in bluze roz pal, geci asemanatoare cafe au lait, pantofi albi/cafe au lait ca de spital. Pantalonii…nu imi aduc aminte. Parul vopsit blond e dat cu fixativ, coafura rezista! Ridic tonul, ca atunci cand vorbesc cu tataie la telefon. Tot nu ma aud. Nici nu ma vad in reflectia din geam. Sunt in lumea lor. Imi strecor mana cumva pe clanta si atunci ma observa. Le-am intrerupt. Se holbeaza la cei care infuleca inauntru in timp ce incerc sa ma strecor cu burta cu tot pe langa ele. Se lasa batute. Pleaca. Ma duc la tejghea, comand o supa wan tan si orez prajit. Imi place ca ma lipesc de tejghea si de meniul laminat scris minuscul cu preturi minuscule pentru München si in an almost glutamat free establishment. Are ceva de ‘acasa’. E asa de cald inauntru, ca ma cuprinde o dulce toropeala asteptandu-mi supa. Doamnele aranjate de la masuta din stanga mea sunt foarte vesele si imbujorate. Au terminat deja berea si sporovaiesc agitat in timp ce-si asteapta mancarea. Sunt dragute si au impartasesc aceeasi pasiune pentru fixativ. Tipul ars de soare, imbracat in galben, kaki si gri comanda cea mai ieftina mancare. Dupa accent e spaniol si are un rucsac care a trecut prin multe. Nenea cu ochelari in costum, din spate are cearcane, buze ca o linie subtire si se joaca cu telefonul in timp ce manaca curry si bea suc de mere care nu a vazut mere la viata lui. In dreapta mea, un cuplu la vreo 40 de ani. Nu imi dau seama ce e cu ei si nici nu aud ce vorbesc. Dar le sticlesc ochii uitandu-se la farfuriile pline din fata. Mananca ceva cu orez, cu cutit si furculita. Imi vine supa. Tanti mai mica de inaltime decat mine, cu o varsta nedefinita, imi da lingura in mana dreapta, imi zambeste si imi pune supa in fata: ‘Pofta buna’. Peste cateva minute vine cu orezul. Eu primesc lingura si furculita. Imi place sa mananc orez cu lingura. Alt moment de fericire. De unde a stiut ca nu sunt nemtoaica si nu mananc orezul cu cutit si furculita? Daca spun fraze scurte, uzuale, chiar nu am accent de Europa de Est. Ma simt ca o mâţă  dupa o masa copioasa. Imi vine sa torc de placere si ma simt deja mult mai prietenoasa fata de cei din jur. Ma horatasc sa o iau pe stradute pe unde nu am mai fost: dreapta, inainte, stanga, inainte, drept inainte. Bate vantul. Ploua mocaneste, dar mi-e asa de cald, ca as putea merge in tricou. Exagerez. Cladiri in renovare, dar nimeni nu le renoveaza. Cele mai multe magazine mici sunt inchise. Reparatii pantofi facuti manual. Bijoux-uri unicat. Anticariat cu jucarii vechi: ursuleti si papusi infricosatoare. Nu vad pe nimeni. Dupa forfota de cateva strazi departare, e ciudat sa intri iar in tacere. Ma uit la cladirile in stil vechi si merg urmand cladirile care imi plac. Peste tot sunt farmacii. Rar vezi cate un copac. Am uitat sa tin cont de stanga, dreapta si nici nu am lasat pietricele in urma. Nu stiu unde sunt, dar nu ai cum sa te pierzi in München. Vei ajunge mereu la o statie de metrou. Dau de un supermarket bio in verde de unde vine o lumina prietenoasa. Contast puternic intr-atata gri. E foarte animat, dar merg mai departe. Vad o cutie postala galbena si imi aduc aminte ca am de trimis o scrisoare. Dar nu vad nici o posta, nicaieri. Intreb pe cineva cu sacose pline. Primesc 3 variante de a ajunge la acelasi oficiu postal, inclusiv durata aproximativa. Zambesc tamp, dau din cap a aprobare, inteleg tot ce imi spune in germana, dar m-a pierdut pe drum. Ce zicea trainerul de la cursul de profesorat? ‘Da instructiuni simple, altfel studentii nu vor retine sau nu vor intelege. Foloseste prezentul simplu. Pune intrebari de control.’ Am multumit cu un zambet larg. Mi s-a raspuns cu un zambet pe masura. Am luat-o la intamplare. La un colt de strada am gasit o pizzerie turceasca cu magazin, cu lotto si oficiu postal atasate. Am intrat sfioasa. Am cautat din ochi ‘posta’. Patronul/angajatul cu barba ca in Suleyman, care se sterge pe sortul alb murdar de sos de rosii si faina, imi spune ca vine imediat. Nu imi dau seama unde o sa vina, ca eu tot nu vad partea de lotto/posta. Il astept sa iasa de dupa tejghea si il urmez printre scaune. Face glume, intru in joc. Ne uram reciproc ‘o zi buna’ and we mean it. Un alt lucru rar. Casierele de la supermarket trebuie sa spuna fraza asta de n-ori. Si mie imi intrase in sange cand lucram la serviciul cu clientii. Ajunsesem sa si  inchei o conversatie obisnuita la telefon cu aceleasi cuvinte standard. Merg mai departe. Am pofta de ceva dulce. Nu stiu cat timp a trecut, dar nu vreau sa ma uit la ceas. Merg mai departe si dintr-o data miroase a cafea proaspat facuta. Miroase asa de bine in aerul rece, ca-mi ploua in gura instantaneu. Ma duc dupa miros si sper sa nu fi facut careva o cafea in cladirile dimprejur si sa fi iesit cu ea pe balcon. Mirosul ma duce la o cafenea numai cu vitrine. Vad oameni sunt absorbiti de ceea ce fac. Nimeni nu se sinchiseste de lumea de dupa geam. Intru si dau un ‘Haaallloo’. Mi se raspunde din mai multe directii. Din fata, din spatele tejghelei lungi de cantina vopsita in rosu si alama, de la tip foarte inalt la vreo 40, cu par alb, carliontat, cu ochelari mici si rotunzi care sterge pahare cu o carpa alb-gri si de la o tipa la vreo 20 si, imbracata in negru, cu breton cas, vopsita auriu, cu piercing negru in buza si un singur cercel negru in urechea dreapta care aranjeaza cesti. Din stanga, dintr-un colt, de la un tip straveziu care macina cafea de zor si o impacheteaza in pungi de hartie maro. Mese in stanga, mese in dreapta. Totul plin. La naiba, nu e nimic liber si nu vreau sa stau pe canapeaua joasa rosie de 4 persoane. Daca ma asez, nu ma mai ridic si nici nu o sa ajung la masuta sa-mi beau cafeaua. Ma fatai, doar-doar se elibereaza ceva. N-as vrea sa plec. Un tip cu laptop: au free wi-fi. Tipe la cafea. Mame cu bunici si copii. De ce sunt atatea femei peste tot? Au cafea din Kenia si Malabar. Vad si o vitrina aburita cu prajituri si placinte facute-n casa. Cineva s-a chinuit sa le scrie numele cu litere de tipar si carioca albastra. Nu se intelege nimic, dar poti intrezari printre aburii di-nauntru ca e vorba de prajitura cu nuci sau frisca cu mandarine, etc. Privirea carliontatului ma urmareste peste tot. Mai dau o roata si gasesc o masa libera de 2 persoane ascunsa printre lume. Ma asez victorioasa pe scaunul de lemn galbui cu model pentru fund. Carliontatul imi zambeste : ‘In sfarsit ai vazut-o!’ Asteapta sa imi dau jos straturile de gegi si pulovare ca sa vina sa ia comanda. Au si cafea fara cofeina, lapte de soia sau fara lactoza, meniu fix cu doua mancaruri calde de pranz care dureaza intre 11 si 16. Ce bine e sa stai jos! Dupa cateva minute imi soseste si cafeaua cu caimac fara cofeina si o imensitate de triple chocolate cookie. Primesc si apa, yey again! Alta raritate, dar e o adevarata cafenea. What can be better than this? Rasuflu usurata si-s mandra de descoperirea mea. Din obisnuita ma uit la ceas.  E aproape patru fix. Ce am facut atatea ore? Cel de la masa alaturata si-a terminat cafeaua si sta cu ochii inchisi si mainile pe masa. Nu stiu daca doarme sau mediteaza, dar e super pentru ca aici nu trebuie sa te apuci sa citesti ceva, doar pentru ca esti singur la o masa. Ti se da voie sa fii doar tu cu cafeaua ta si tine. Intr-un tarziu ma desprind cu greu de scaun si plec. O iau drept inainte. Nu mai ploua. Ajung intr-o zona cunoscuta. Lumea care se intoarce de la serviciu se imbulzeste in jurul meu. Dau de o statie de metrou. E full. Nu am loc si nici nu mi se ofera. Un copil se invarte in jurul barei din fata usilor. Si-a facut loc ca sa se joace. Pasagerii se uita urat la mama-sa. Mama il smuceste imediat si-i spune sa se potoleaasca. Copilul se uita lung la bara, nu intelege si isi framanta mainile. Nici macar nu stiu cum se numeste cafeneaua. Si nici nu stiu unde este. Poate o sa ajung si alta data din intamplare. Zambesc de ce mi-aduc aminte: de caimacul aromat aducator de multumire

Povesti din Bucuresti

Image1) In timp ce mergeam agale pe Calea Victoriei rontaind tacticos din prajitura cu visine aflata pe o farfurie de carton invelita in poleiala argintie, chestie care mi se parea foarte ‘french’, trecand prin fata pe la MNAR, numai ce aud din spate o voce sparta, de femeie: ” Basescuuu, partiduuuul, Romani-iia~~~“. Eh?, imi spun grabind pasul, atenta totodata sa nu risipesc bunatate de prajitura. ” Partiduuuul, Romaniiiiaaaa~~~~ Sa-mi bag #%$^%%^ in Basescu si in parlamentari si in…(crescendo) Partiduuul, Romaniiii~~“.
Inlocuind ‘Basescu’ cu ‘Ceausescu’, m-am revazut in ipostaza de soim al patriei, imbracata in oribilul costum din material sintetic, stralucitor prin combinatia nefericita de portocaliu-portocala cu albastru-indigo, stand smirna in fata unei educatoare exasperate care, de teama ca inspectia nu avea sa iasa cum trebuie, ridicase totul necontrolat zicand: “Sunt TREI I, ati inteles?! TREI! ROMANI-IIA! Numarati pe degete, da?! Hai, sa recapitulam i-iia>”
Asadar, infanti, sa recapitulam ” Basescuuu, partiduuuul, Romani-iia”
Suntem in fata la Radisson, eu merg in pas alert, Doamna aflata periculos de aproape de mine si de prajitura mea. In fata la Radisson s-a oprit si a inceput sa scandeze sacadat: ” Ni-cu Gheara, Ni-cu Gheara, de ce ai plecat din tara?! Unde esti tu Nicu Gheara? De ce ai plecat din tara?”
O las pe Doamna in fata la Radisson si cotesc stanga pe Berthelot cu gandul ca in 5 minute mi-s acasa.

 

2) Intr-un troleibuz in drum spre metrou, in drum spre casa, in timp ce ma uitam aiurea pe geam (stiam eu ca-s o fiinta complexa)

-Stai tu jos, cobor la prima

-Mersi, zic.

-Auzi? Te simti bine?Te vad eu ca nu te simti bine!

« …. »

-Arati ca dracu’ !

Fuck, gandesc eu, si asta chiar era ziua mea buna

-Nu, serios!Pune mana sa mananci ceva

Ii flutur obstentativ sub nas punga de la mac

-Nu ma, fata !Mancare consistenta !I do’ know

-Da’ mananc

-Auzi, tu chiar nu arati bine!I do’ know.

-Cobor, ai grija, zice

-Am. Sar’na, zic

-I do’ know.Pa

-Pa.

Coboara. Il vaz de pe geam.Traverseaza si-mi face semn de ‘pa-pa’, apoi isi scoate sapca neagra de piele. Apuc sa vad ca-mi arata disperat o cruce malteza brodata cu alb.

Misto. I do’ know. Da’ tot mac am mancat pana la urma

3) Astazi pe la 10:00, targul de vechituri de la Univesitate. Dupa douaj’ de minute de cautate printre viniluri vechi, imi aleg 2: un Andries pe care nu-l aveam si All Time Dixieland pe care-l ascult chiar acu’. Scot portofelul sa platesc si-i intind tipului in grija careia se aflau discurile o hartie de 50.

– N-am sa-ti dau rest, zice. Da’ cat marunt ai acolo?

Portofelul meu e deschis, iar intr-unul din compartimente se vede niste marunt: 7 lei. Pana sa apuc sa-i raspund, baga mana in portofel, ia cei 7 lei si-mi zice : “Lasa asa, mai treci tu pe aici si-mi dai restul de 3 lei.” Perplexa, iau discurile la subsuara si plec. Peste vreo ora ma intorc. Am in mana 2 hartii de 1 leu si 2 monezi de 50 bani. Ma vede si le zice colegilor: “Uite dom’le, ca mai am si clienti corecti”. Ii dau banii, apoi ne uram o zi buna. Superb.