Pe când eram doar doi străini – străinul prieten – Anca A.

Oscilez între enervare şi detaşare. Ce face un om prost atunci când ajunge în poziţie de forţă, sau mă rog poziţie pe care o consideră el de forţă? Ce face mai ales dacă înainte de a ajunge în postura de „şef”, fie el şi temporar, i-ai dat peste nas de nenumărate ori şi i-ai demonstrat că e incapabil şi că, mai mult, mai e şi şmecher. Probabil, îşi pierde o mare parte din timp pregătindu-şi răzbunarea şi încercând să dovedească că poate să-ţi impună ce vrea el. Că la altceva oricum nu se pricepe.

–          Tu nu înţelegi că mă trimiţi degeaba să vând, că nu mă pricep?.

–          Lasă că poţi, ştiu eu.

–          Determinarea şi energia n-au nici o legătură cu capacitatea de a vinde.

–          Ştiu eu că tu poţi.

–          Cum naiba ştii tu mai bine decât mine, când nu mă cunoşti de loc?!. Pierdem timpul aiurea. Există oameni de marketing şi oameni de vânzări. Confunzi  marketingul cu vânzările. Eu la vânzări sunt nulă, înţelegi? Sunt zero tăiat în patru. Ies prima din jocul de monopoli. Asta nu-ţi spune nimic?

Am început discuţia, ca de obicei, făcând eforturi să nu mă enervez, zicându-mi că nu te pui cu prostul că e inutil, mai ales dacă e şi rău intenţionat. Nu reuşesc. Ajung să urlu la el, mă enervez. E inutil. Trebuie să mă duc la firme de IT şi web design să vând spaţiu de reclamă într-o revistă pentru industria alimentară. O tâmpenie. Dar n-am cu cine mă înţelege. Abia aştept să se termine tâmpenia asta de program. Mai am o lună.

Ajung la întâlnirea stabilită la o firmă mică de web design. Firma are sediul într-un apartament de bloc modern – îmi place. E un sediu „curat”. Managerul e o femeie tânără, înaltă, blond-şatenă cu ochii albaştri, genul spectaculos după care întorci capul pe stradă, genul cu clasă. Genul pe care de fapt nu-l vezi des pe stradă.

Mă pofteşte în biroul ei, e f. politicoasă, dă mâna ferm şi se uită direct în ochi. Îmi place. Aşa din prima. Fără rezerve. Ne aşezăm şi-ncepem să vorbim despre o grămadă de lucruri. E cu vreo douăzeci de ani mai tânără şi cu toate astea nu simt nici un fel de diferenţă. Are acelaşi tip de educaţie, are clar o mare capacitate de comunicare, e deschisă , nu simt nici un pic de falsitate nici în ton, nici în privire, nici în atitudine.  Şi vorbim non-stop vreo două ore fără măcar să ne dăm seama când a trecut timpul. Nu i-am spus nici un cuvânt despre revistă, am vorbit despre orice, oameni, cărţi, muzică, relaţii, comportamente. E absolventă de drept, a făcut ceva psihologie dar are o firmă care face cu totul altceva. Vorbim clar aceaşi limbă. Cred c-am simţit chestia asta din prima clipă când m-am uitat în ochii ei. E coup-de-foudre. Înainte de plecare, îi spun că trebuie să-mi fac datoria să-i spun ce vând, râde, îmi spune că n-o interesează ceea ce era normal. Schimbăm adrese de mail. După două zile „vorbim” pe mess şi stabilim să mergem la o bere să continuăm ce-am început.

Începem să ne vedem regulat şi în scurt timp ajunge una dintre cele mai bune prietene ale mele. N-avem nici o cunoştinţă comună, nu ne-am învârtit în acelaşi mediu, n-am făcut aceaşi şcoală, sunt lucruri asupra cărora avem păreri diferite şi cu toate astea comunicarea dintre noi e fără obstacole. Suntem prietene de vreo 13 ani deja, este probail omul din viaţa mea cu care am cea mai completă legătură.  Nu ne-am certat niciodată nici atunci când aveam păreri diferite, ne-am spun lucruri dureroase pe care n-ai curaj să le spui oricui, ştim aproape tot una despre cealaltă, ne-am ajutat, ne-am sprijinit când a apărut o durere, o nereuşită, o dezamăgire, ne-am bucurat împreună pentru o căsătorie, un copil, un job nou, un examen luat.  E greu să explic genul ăsta de relaţie care pare să vină de la sine, firesc, fără hiatusuri şi fără susceptibilităţi inutile, o legătură în care îl înţelegi total pe celălalt.

Şi dacă, din cine ştie ce motive exterioare relaţiei noastre, vom fi nevoite să ne despărţim, legătura dintre noi va fi permanentă, definitivă şi senină.