OaNa – Strangers when we meet (Pe când eram doar 2 străini)

În mod paradoxal, printre cele mai importante persoane din viaţa mea se numără un străin. Este o persoană pe care o văd rar, la distanţe inegale de săptămâni, chiar luni. Relaţia dintre noi nu se poate încadra în nicio categorie. Nu ţinem legătura în mod constant. Întâlnirile dintre noi au loc spontan, după lungi sau foarte lungi perioade în care nu vorbim deloc. Dar se întâmplă să ne gândim unul la celălalt în aceeaşi zi. Odată l-am visat pe un pat de spital şi a doua zi am aflat că e răcit.

Spun că-mi este străin pentru că fiecare întâlnire cu el mi se pare un început. Un început de prietenie cum n-am mai găsit în nicio altă relaţie. E acel om în prezenţa căruia simt că exist. Prin el îmi sunt relevate în mod natural, firesc, lucruri ascunse despre mine, despre viaţă. E ca şi cum aş urca într-un pod vechi, unde fiecare element existent acolo ar avea o poveste ce se leagă de existenţa mea. Cu el parcă intru într-un trecut universal pe care l-a trăit toată omenirea de la începuturi până acum. Iar de acolo, pot extrage ceea ce-mi este util mie, înţelegerii naturii mele. Nu pot explica cum se întâmplă asta. Cred că răspunsul transpare din colajul reprezentat de discuţiile, privirile, tăcerile dintre noi, muzica şi cărţile despre care vorbim, plimbările nocturne, locurile descoperite cu el.

L-am cunoscut într-o primăvară şi am observat că întâlnirile noastre sunt mai dese în acest anotimp. El m-a căutat şi a vrut să mă cunoască. Mi-a vorbit de intuiţie când l-am întrebat de ce doreşte să se întâlnească cu mine. Întrebarea mea îşi avea rostul, întrucât există o anumită diferenţă de vârstă între noi. Înainte să-l cunosc, credeam că e un snob superficial, un dandy neînţeles, că face parte dintr-o categorie de oameni pe care nu-i pot suferi. După ce l-am cunoscut, mi-am dat seama de eroarea mea – el nu poate fi încadrat într-o categorie.  

Ne-am întâlnit prima oară într-o după-amiază de martie, neaşteptat de caldă pentru perioada respectivă. Cred că atrage după el căldura oriunde ar merge (numai atunci când vrea). L-am văzut de la distanţă cum mă aştepta pe o bancă şi ţin minte că în timp ce mă îndreptam spre el, încercam să găsesc un motiv pentru care să rămân, pentru care nu m-aş întoarce din drum direct acasă. Nu înţelegeam ce caut acolo, de ce am acceptat să mă întâlnesc cu un străin care îmi spune că vrea să mă cunoască doar pentru că intuiţia l-a împins să facă asta. Atunci a întors capul înspre mine. Nu mai puteam pleca. Când am început să vorbim, am înţeles că am toate motivele din lume să rămân.

Anumite melodii sau titluri de cărţi citite îmi aduc aminte de unele persoane. Cartea care mă duce cu gândul la el e „Steppenwolf” a lui Hermann Hesse, iar melodia “The Night” – Morphine.

https://www.youtube.com/watch?v=wI5hxEguomo