Prietenul din strainatate – Hamsterdam & Sion

Hamsterdam

 by Vale

 

panorama

Ca orice plimbare prin acest oras, incepe cu legatul bicicletei. Gasesc un loc liber la un stand de biciclete langa tunelul care duce spre Intercontinental si ma asigur ca trec lantul prin roata din fata, cadru si una dintre buclele metalice ale standului. Se fura des biciclete. Strada, care este de fapt un splai al raului Amstel, se numeste, precum zona din care face parte, Weesperzijde (viispărzaideh). O strada populata, insa ferita de turistii ce impanzesc zona centrala a Amsterdamului. Pe de-o parte se gasesc case tipic olandeze de secolul XIX –XX, pe cealalta raul Amstel cu barci ce dubleaza a case si case ce dubleaza a pontoane. Ca de fiecare data cand ma uit la ele, ma decid ca vreau sa traiesc intr-una candva.

E innorat si frig afara. ‘mi-as pula-n mai. Am asteptat mai inca din noiembrie si acum mi-e dor de septembrie. Am fost acasa de Paste unde nu rezistai la soare si acum port bocanci pentru ca saptamana mea arata asa:

vreme

Este aproape ora 5, inca e pustie zona dar in cateva minute incepe ora sfanta, ora plecarii de la munca, ora spargerii usii, ora cand olandezii golesc birourile si umplu cafenelele si terasele. Sau le-ar umple de n-ar fi vremea pulii. Decid sa strabat splaiul pana la capat in timp ce astept venirea turmelor de biciclisti ce se intorc de la munca. Pornesc cu speranta de a gasi ceva despre care sa pot povesti si la nici 50 metri de la standul de unde am lasat bicicleta dau de Exponatul Unu:

babuta

O babuta isi leaga bicicleta langa casa-i-ce-e-si-barca si, in totala necunostinta de cat de bine se potriveste pe ce cautam eu, se apleaca sa-si verifice florile de pe veranda. Mersi Madam. Fac o pauza pe Nieuwe Amstelbrug (niiveh amstălbruhh) sa ma pitiponcesc cu telefonul, facand panorame, si continui amonte, trecand pe langa restaurante cochete cu diverse specialitati. Ma opresc langa un club de canotaj care mi-a fost descris drept “posh”, un cuvant ce starneste o dorinta de a vandaliza, si observ Exponatele Doi si Trei:

tatal si fiul

Tata si fiu la canotaj, o scena atat de indragitoare pe cat este tipic olandeza. Observ ca traficul de biciclete s-a indesit. Bun, vin alergatorii. Ma decid sa ma opresc sa fumez o tigara si sa privesc lumea cum alearga si sa ii incurajez telepatic. Trage tare fata ca asa dai curu’ jos. Trage tare fata ca asa mentii curu’ ala. Aia numesti tu alergat, pustiu? Ma amuz ca aici daca te uiti dupa cineva pe strada, te saluta cand trec pe langa tine. Contemplez daca sa ies si eu la alergat dar imi aduc aminte ca ieri mi-am batut un record de viteza si sunt fericit cu asta momentan. Vad o pisica incercand sa intre intr-un apartament. Hai pisu pisu sa te iubesc. Cam cati caini are Bucurestiul, atatea pisici are Amsterdamul si de zece ori atatia soareci. M-a luat frigul, ma duc sa-mi iau bicicleta.

Pe drumul de intoarcere, ma gandesc la ce am de facut in urmatoarele saptamani si ma uit la toate terasele goale. Sper ca Iunie va fi mai placut. Vremea pulii.

Tata si fiul

PS: sunete n-am inregistrat caci ascultam muzica asa ca va las cu ce ascultam: Daft Punk – Lose yourself to Dance [http://www.2dopeboyz.com/2013/05/13/daft-punk-lose-yourself-to-dance-f-pharrell/]

 

 Sion

by Rugz

Să zicem că e Cişmigiu area. Sala (cea urâtă a) Palatului (cel frumos). Cobor în grabă, cu buzunarele ticsite de mărunt (50 şi 10 bani) de care vreau să scap la colţ în schimbul unui pachet de ţigări şi pe care i-am numărat în timp ce telefonul mai aduna o liniuţă de baterie. Ies din scară în soare zornăind şi cu o bucată de brânză după mine. Brânza nu e personaj – doar că am să mă plimb pe stradă şi-am să-mi pozez împrejurimile cu ea în mână.  Mă grăbesc puţin, mi-e şi foame şi n-am timp de trăiri. Nu-mi lipseşte decât un “priveşte cerul“.

parculetPlec. De pe stradă. Nu mai am decât câteva luni, adică două-ntregi. Şi când mă-ntorc, n-o să mai fie strada mea cum a fost ultimii aproape patru ani. PATRU ANI! Linişteşte-te. Plec şi mă grăbesc şi mi-e foame şi-aşa că nu ştiu cum mirosea azi la ora 12 şi nici ce sporovăiau cele două băbuţe – sau erau un moş şi-o babă – pe bancă în părculeţ. Strada e doar puţin mai lungă decât aş putea să arunc eu o minge, ceea ce nu e foarte mult, iar dincolo de blocul în U pe partea mea nu mai decât părculeţul în care se întâlnesc vecinii şi stau de vorbă. Nu mi-e frică de hoţi pentru că la parter la scara mea e un domn în vârstă care veghează cine intră şi iese printre jaluzelele lui verzi. Verzi? Dar asta e atmosfera în zonă, s-a pus praful peste locatarii care sunt majoritar vârstnici (sondaj ochiometric făcut la coada supermarket-ului “din colţ”). Noi ceilalţi suntem intruşi aici, încă o vreme.

Dând colţul prin dreptul farmaciei, îmi amintesc că postarea asta nu e despre anxietăţile mele şi înregistrez mirosul florilor.

IrisDeşi mă incomodează pachetul în care ţin brânza, reuşesc să nu scap nimic când fac fotografia. De când stau aici, tot cumpăr flori. În Moşilor nu mă-mbia ideea de a lua de la gheretele din intersecţie şi le luam doar când era absolut necesar. Ziua soacrei era, de exemplu, în categoria “absolut necesar”. Florile de aici, însă, le-am luat doar de plăcere, chiar dacă nu erau decât foarte rar pentru mine. Lu’ Mamz i-am tot luat cu orice ocazie şi cele mai multe au supravieţuit, unele inclusiv relocării la ţară.

Îmi reiau drumul când aud în spatele meu nişte ţipete. Două doamne aşteaptă un verde. De-a lungul timpului am învăţat să iau pulsul intersecţiei şi chiar dacă nu funcţionează luminile semafoarelor simt când şi pe unde să trec. Eu trebuie să ajung în colţul opus aşa că nu contează pe unde trec. Preţ de cinci secunde apuc să sper că nu trec alături de ele.  Eu nu vreau aşa ceva! I-am zis! ţipă cea mai mică. Cea mai mare probabil că a intervenit cu ceva, dar n-am auzit ce. Mi-a parvenit însă răspunsul: pentru că e o vacă!  Se îndepărtează de mine, eu aştept să trec în partea cealaltă unde vor avea, probabil, ţigările mele. Mă deranjează aşezarea monedelor în buzunare dar ce poţi face.

Lutherana & PonisCând intru la umbra din dugheana Ponis Trading Mini Market e un alt domn înaintea mea care plăteşte, timp în care eu îmi anunţ măruntul. Tipul care vinde e nou sau eu sunt nouă pe tura lui. Eu mă apuc să cotrobăi în buzunare iar el îşi poziţionează mâinile căuş sub buzunare şi monedele cad în palmele lui, nu scapă nimic. Două câte două le numără. Se opreşte la jumătate şi mă-ntreabă dacă am fix pe fix. Nu, dar nu vreau rest. Râde.

Trec prin faţa bisericii lutherane şi-mi văd de drum, părăsind zona, cu brânză şi fără mărunt.