PRIETENUL DIN STRAINATATE – Bucuresti – Barcelona – Nasul rezista by Clipa

Laura&Vali

Eu şi prietena mea foarte cool de la Barcelona am pornit într-o aventură de mare anvergură la piaţă. Vali, pe lângă faptul că e foarte cool, mai are şi un bog de gătit pe care postează nişte mâncăruri şi prăjituri din ălea de-ţi vine să spargi ecranul monitorului şi să iei o gură ca să-ţi opreşti balele să nu-ţi scurtcircuiteze laptopul. Cu alte cuvinte, dacă e vreuna gospodină dintre noi două, ea e cu siguranţă.
Şi ca să scurtăm această beletristică introductivă, după cum a spus o fostă colegă corporatistă convinsă, eu şi cu Vali ne-am dus la piaţă, ea la Barcelona şi io în oraşul lu’ Bucur. Oraşul care miroase cel mai bine a Piaţă.

Bucureşti – Toate ca toate, da’ brânza e pe bani

Şi dacă aveaţi cumva părerea că fetele de genul meu nu fac niciodată piaţa, ei bine, aveţi dreptate. Fetele de genul meu ar începe această relatare spunând cum erau îmbrăcate şi justificând că după aia trebuie să ajungă în altă parte. O să lăsăm distracţia pentru mai încolo. Dar fetele de genul meu, nu se scoală niciodată de dimineaţă, decât dacă sunt obligate. Şi cum eu sunt obligată 5 zile pe săptămână, sâmbăta refuz cu fermitate să fac asta. Aşa că m-am dus târziu la piaţă. La ora stingerii, cum s-ar zice. Pe la 16.30. Piaţa Moghioroş. Piaţa Moghioroş e aia la care până ajungi, treci de 2 şaormării, 2 case de pariuri sportive, nenumărate covrigării şi magazine din ălea cu cămăşi de noapte care se vor rochii de seară. Asta dacă nu-ţi mai aminteşti prea bine unde e şi parchezi mai în spate, cum am făcut eu.
Nu prea înţeleg mersul la piaţă. Cum mai tot timpul sunt ocupată, gătesc maxim o dată pe săptămână plus că banii pe care îi dai pe benzină până acolo, anulează toată economia pe care ai face-o dacă te-ai duce la supermarket. Nu mai fusesem la piaţă de când eram mică. De fapt mint, am mai fost, dar eram aşa grăbită, încât n-am simţit decât mirosul. Aşa că îmi aduc aminte doar de când eram mică. Atunci de-abia aşteptam să mă  duc pentru că plecam de acolo cu cireşe în urechi…şi mă uitam la animale. Eram disperată după puii de găină şi de raţă. I-am şi adoptat pe Păunel şi pe Păunica din piaţă şi le-am făcut casă pe balcon. Şi mai ştiu mormanele ălea imense de pepeni. Când bucuria mea era ca tata să-l ia acasă pe cel mai mare. Cu tata era de mers în piaţă. Fura mereu cel mai frumos ardei, şi pară şi măr…ca să plec eu cu ele acasă trofeu. Multă lume fura din piaţă pe vremea aia şi cel mai mult cică furau vânzătorii la cântar. Prin urmare, regula asta de supravieţuit în piaţă mi-a rămas în cap –„Să fii atentă să nu te fure ăştia la cântar!”. A doua regulă de supravieţuire e să dai o tură, să fii atent la preţuri şi abia după aia să alegi de unde cumperi. Tre’ să te mai opreşti la tarabe, să iei o roşie în mână şi să întrebi cât e kilu’ de roşii şi dacă sunt româneşti.

Cum am intrat în piaţă, printr-o uşă mică de gard, prima persoană pe care am văzut-o a fost un agent de la Security Action. Se pare că oamenii şi-au luat măsuri de când eram eu mică. Acu nu te mai fură nimeni la cântar. Miroase a piaţă, domne. Clar. Mirosul ăla de piaţă. Am început să dau tura de rigoare. Mă simţeam prost, privită de toţi ţăranii. Erau ţărani din ăia din partea naşpa a populaţiei. Nu mai sunt ţărani autentici în piaţă. Ăştia-s ţărani de la oraş. Neamu’ născut dintre ţigan şi ţăran orăşenit. Ăla prost. Ţărăncile sunt genul ăla de ţărănci cărora nu le vezi niciodată glezna, dar întotdeauna le vezi ţâţele săltate în maiouri galbene cu flori şi mult sclipici. Şi şlapi…muuulţi şlapi. Cred că toţi vânzătorii din piaţă au şlapi şi încă 70% din oamenii de pe acolo. Fac slalom printre mormane de pătrunjel stricat, sticle de plastic şi pahare maro de la dozatorul de cafea. La taraba din dreapta, 3 ţărani cu burţi de gravide în luna a noua de bere Bucegi joacă table. Trec de ei şi aud din spate o fluierătură: „Şakiirroooo!!!”.
Mă simt penibil în piaţă. Într-adevăr, fetele de genul meu nu au ce căuta în piaţă. După defilarea printre aproape toate tarabele, pot să vă spun că sâmbăta la ora 17.00, kilu’ de cartofi noi e 3 lei, roşiile sunt 5 lei Kg, roşiile româneşti sunt 7 lei kg şi salata verde 1 leu. Mă opresc să cumpăr ceapă verde de la o băbuţă simpatică. Are batic negru în cap, ochelari transparenţi cu rame de mămăiţă şi o curce maro de lemn la gât. Îmi spune că sunt 3 legături la un leu. E singurul personaj simpatic din piaţă. Mi-a urat „sănătate, maică!”. Pe lângă mine trece un agent Security Action cu un ţăran gravid cu bere de braţ: „- Auzi bre, şi dacă-ţi dau una, ce faci?” îl întreabă ţăranul convins pe bodyguard.
Mă duc să iau şi salată verde şi cartofi noi. Omu de la cartofi probabil m-a păcălit la cântar. Nu cred să se fii mişcat balanţa aia. I-am dat banii, i-am mulţumit şi îmi zice „Pfiuuu cât eşti de frumoasă! Să te diochi! Cu buzişoarele ălea roşii…aoleu, mamă!”. Rujul roşu se potrivea cu fusta destul de scurtă şi roşie de balerină. Balerină cu balerini şi colanţi negrii. Şi ochelari de soare, în piaţă…Dar trebuia să ajung în altă parte după.
Ca să iau roşii româneşti, tre să trec de ăia care jucau table. Trec în drum şi de unii care jucau şah. „Uite, băh! S-a întors bomba sexi…Ce-ai băh! Eu-s singur!”.  În timp ce plăteam roşiile, vine o tanti indignată care întreabă cât e kilu. „7 lei. Sunt de-ale noastre, româneşti!”. Femeia strâmbă din nas şi pleacă. Ţăranu scoate limba în spatele ei şi-mi face cu ochiul.
Mă uit la telefon. Mama îmi trimisese un mesaj în care îmi spunea că începe furtuna şi să nu mai vin, dacă nu am plecat deja. O sun „Hai că am plecat deja. Sunt în piaţă…vrei ceva?” …”Nu vreau nimic că am fost ieri şi am de toate”…”Domne…zi! Că o dată pe an mă duc şi eu în piaţă…Hahaha…da. Nu prea pot să spun că-mi place. Bine…lasă că nu mă face pe mine furtuna”.
Mă hotărăsc să iau şi brânză. Cum naiba să te duci în piaţă şi să pleci fără brânză?. Intru într-un magazinaş închis şi care avea vitrină:
– Nu vă supăraţi…sunt toate la fel? Că nu prea mă pricep…
– Păi de care doriţi? De oaie, de capră?
– Nu ştiu…bună să fie
(Femeia îmbrăcată toată în alb ca brânza îmi taie dintr-o bucată şi-mi dă să gust)
– Nu…cred că îmi place mai tare
(Mai taie din două bucăţi de data asta)
– Hmmmm…cred că prima mi-a plăcut mai mult
(Cântăreşte toată bucata şi o bagă într-o pungă)
– Nu vreau toată bucata…că nu mănânc atâta…nu puteţi să o tăiaţi?
– Lasă frumoasa…să ai toată săptămâna.
– (zâmbesc) Mulţumesc mult
– Să ştii că te pricepi la brânză!
– Haha…da, mulţumesc.
– Da da…toate ca toate, da’ la brânză te pricepi! 25 de lei face, maică
(Plătesc)
– Şi asta e de la mine…(zâmbeşte şi mai taie o bucată din alt fel de brânză) Ca să mai vii la mine. Un cârnăcior?…Ouă proaspete de ţară?
– Nu mulţumesc…am destule ouă acasă şi se strică. O zi bună!

Da ştiu. M-a prostit, ştrengara. Dau să plec din piaţă, dar intrarea pe unde venisem era închisă. Un agent mă redirecţionează pe la altă intrare. Trec de şaormerii, covrigării şi case de pariuri şi ajung la maşină. Mă duc la ai mei:
– Ia şi tu din brânza asta, te rog…că mi-a dat prea multă şi nu mănânc atâta
– Bine…cât a fost?
– 25 de lei. Şi bucata aia e de la ea cică
(Mama face nişte ochi mari)
– Da ştiu…m-a prostit.
(mama zâmbeşte)
– Toate ca toate, da brânza e pe bani
– Şi ce preţuri mai erau prin piaţă?
– Păi kilu’ de cartofi noi e 3 lei, roşiile sunt 5 lei Kg, roşiile româneşti sunt 7 lei kg şi salata verde 1 leu
– 3 lei? Noi am luat cu un leu kilogramul
– Da aşa era peste tot…
– Când te duci în piaţă, mai întâi să dai o tură ca să vezi cât sunt preţurile
– Păi am dat…şi atâta era peste tot
– Da…nu e de mers sâmbăta după amiaza. Trebuie să mergi în timpul săptămânii
– Probabil …dar eu chiar n-am cum(zâmbesc) Dar ceapa cât e de obicei?
– Cam două la un leu
– Eu am luat 3 la un leu! Ha!
(Mama râde)
Stăteam afară şi vântul începe să bată puternic. Îmi ridică fusta roşie. Mama zâmbeşte
– Şi aşa ai fost tu în piaţă? Arăţi ca o balerină
– Mda…
– Şi cât tre să îţi dau pe brânza?
– (Râd) Hai măi…ia şi tu din ea! Că la mine se strică
–  Toate ca toate…da brânza e pe bani!

 


Barcelona – Calamarii, crevetii si scoicile

Sambata-i lenesa, dar ma scoate din casa pofta de fructe de mare. O iau frumos spre piata.

Cum ajung, mai intai dau o tura sa iau pulsul dupamiezii. Slabuta miscarea, am ajuns aproape de spartul targului. Clientii sunt fie batranei, fie oameni cu copii. Insa sunt de ajuns vreo 3 – 4 puradei care urla ca sunt obositi de atata stat in carucior fara distractii si fara sa fie bagati in seama, pentru a anima atmosfera intr-un mod neplacut pentru mine dar incantator pentru toate bunicutele.

[Sunt de ajuns vreo 3 – 4 puradei … dar incantator pentru bunicute]

Ma opresc la un stand de legume si fructe si intreb de ardei iute proaspat, lucru rar in Barcelona. Vanzatorul foarte amabil, imi spune ca nu are dar sigur gasesc unii murati pe celalalt culoar. Ii multumesc si trec mai departe. Cum scopul era sa cumpar chestii de mare, analizez cele 3 standuri de peste si ma asez la coada la cel mai aglomerat ca asta e semn bun de obicei.

Intreb care e ultima persoana, ca asa e eticheta -“El ultim, si us plau?”. Era  servit un domn pe la 80 si ceva de ani, ingandurat si cam surd, saracul. Dupa el  mai erau un tata cu copilul in carucior care urla, bineinteles, si doua doamne.

Prima doamna, sa-i spunem Madame Popescu, facea supa, veneau copiii si nepotii la pranz. Parea sa aibe in jur de 70 si isi purta anii cu degajare. Era slabuta si aranjata.

Toata lumea vorbeste in catalana, asa ca inteleg cam 90 la suta din ceea ce  vorbesc.

Vanzatorii curata solzi, fileteaza cu niste niste mici macete si se converseaza cu Madame Popescu de zor. Aud multe banalitati, mintea mea nu mai urmareste de mult, doar imi vin remarci usor rautacioase.  Urmeaza ceva  – Cerasela – putin pretioasa asa. A venit la piata cu cosul de rafie, foarte romantic. Ea gatea pentru 10 persoane si supa si peste la gratar. Pesemne nu era maestra in bucatarie, a sunat doua persoane diferite sa intrebe de cantitati si alte aspecte. Vanzatoarea foarte saritoare ii indica la fiecare peste in parte ce se face cu el si cum. A luat vreo 6 tipuri de peste, in total cam 4 kile jumate. Nota de plata 80 de euro.

Inca o persoana si gata. Tatal cu copilul plangacios, el avea fata de Eduard. Cu camasuta calcata, care iesea atent din puloverul de yachting si mocasini din piele intoarsa. Fata din aia de baiat bun, cuminte pe care il iubesti ca pe un frate. Dar iata in carucior dovada ca a gasit pe cineva care ii nutreste ceva mai mult decat o dragoste platonica.  Intre timp copilul a adormit cred ca de la prea mult plans. Asa ii trebuie. Vanzatoarea vag emotionata. ” Ia uite, ce frumos doarme. Era obosit..”. De aia te duci la piata, ca primesti atentie personalizata, ajungi sa te cunosti cu lumea, mai faci schimb de retete si experiente, daca ai si un copil.. sursa inepuizabila de conversatii redundante.

Eduard cumpara un mare cod, il vrea filetat. Capul si sira spinarii, separat pentru supa, asa a primit ordin de la mama copilului. Mai vrea  4 calamari mari si  2 kile de scoici mai mici. Aflam despre o ruda apropiata care tocmai a plecat in Columbia sa lucreze, in Barcelona se pare ca nu mai e treaba. Vanzatorii sunt de acord, au mai auzit cazuri asemanatoare. Incepe o discutie despre situatia economica dificila si politicienii care nu fac nimic. Ca la piata.

Gata s-a terminat comanda, toata distractia a facut 60 de euro. Stateam deja la coada de vreun sfert de ora. Devenisem emotionata de la atata asteptare, am schimbat reteta de vreo 5 ori. La inceput vroiam macrou, dar parca si  sardinele pareau proaspete. Ba nu creveti, ieftini… 6,9 euro kilul… sau poate scoici si calamari.

Cer in spaniola 300 de grame de scoici, 6 creveti si 1 calamar. Vanzatorul nu mai e asa de jovial, banuiesc de la intruziunea mea cu spaniola in cuib de catalani. Ramane amabil dar putin mai rece, nu ma intreaba nici ce gatesc, nici daca am dormit bine aseara, nici nu-mi spune ce frig e in ultimul timp, ma simt discriminata. Il intreb daca stie el o tehnica mai buna de curatat scoici, imi explica ce si cum. Curata calamarul, cantareste crevetii si face nota, 16 euro. Putin mirata ma uit spre casa de marcat, crevetii costau 69 de euro kilogramul. Minunat!! Nu mai aveam ce sa fac asa ca platesc si ma gandesc ca ar face bine crevetii astia sa fie cei mai buni pe care i-am mancat vreodata ca altfel nu stiu ce se intampla.

Mai dau o tura sa vad daca ma mai inspira ceva. La standul cu carne de pui, doua femei mai infipte asa comentau ultimul episod Masterchef, se pare ca nu stiu concurentii aia sa gateasca. Lor le iese mai bine puiul.