Pe cand eram 2 straini – Miky

Nu-mi era complet straina. Eram in acelasi grup mare de amici, buna prietena a celor mai bune prietene cu care ieseam uneori in grupuri restranse. Insa era genul de om care ma intimida, de care imi era frica uneori. Descoperisem printre picaturi cate lucruri in comun avem in ceea ce priveste punctul de vedere, felul de a gandi si de aici si teama de judecata – eu eram rea in a-i judeca pe altii, si, deci, si ea trebuia sa fie.

Era insa genul de om de care auzeai de la toti cei din jur. De cate ori aveau nevoie de un sfat, de o idee, de un om energic si misto cu care sa iasa, toti o sunau pe Miky. “omul pe care ai vrea sa il ai aproape dar nu stii cum sa faci asta” – cred ca asa o defineam.

Anul trecut, dupa o calatorie de 6 luni prin strainatate si o cearta dupa care am ramas fara nici un prieten, a fost omul de care m-am apropiat cel mai tare. Usor, treptat, speriata, asa cum faceam cu oricine. Invatam sa ma deschid catre lumesi sa nu mai judec pe oricine si speram ca si ea. Am inceput sa vorbim mai mult decat la iesirile de grup, sa gasim puncte comune din ce in ce mai multe, sa ne sms-im,telefonam, sa ne ascultam una pe alta pana cand, in cateva luni am devenit prietene.

Vorbeam de toate, mai sincer si mai liber decat o facusem vreodata pana atunci.

Imi aduc aminte si acum telefonul la ora 3 noaptea pe care mi l-a dat pentru ca vroia sa impartaseasca cu cineva ce simtea. Iar acel cineva eram eu. Sau seara petrecuta in La Scena, tragand de o ciocolata calda, cand am povestit pentru prima oara cuiva de familia mea dezaxata si problemele ei care m-au afectat.

Acum imi e cea mai buna prietena, omul in care am incredere cu orice sfat, problema, schelete si maimuta din cap, cu orice gand oricat de absurd ar suna. E omul care, pe langa colegii de la Scrie, stie cele mai multe (bune si rele) despre mine.

Acum e in Anglia. A plecat in vara pe termen nelimitat din dorinta de a pleca, calatori si a se apropia de Brazilia. Acum vb pe skype, pe facebook, prin mesaje si un blog privat. Cateva luni am tot avut impulsul de a o suna in diferite momente. cu greu ma abtineam. Am vizitat-o in ianuarie si am stat, ca anul trecut, la beri si povesti, nopti intregi. Ca in zilele bune. Mai avem inca nopti pe care le petrecem pe skype, partial, sub presiunea timpului si a diferentei de fus orar.   Inca ii trimit sms-uri, cand imi e dor de ea, ca sa impart ganduri sau, doar pentru ca, stiu ca ea ma intelege. La unele raspunde, iar bucuria mea se aseamana cu cea a unui copil.

Uneori ma tem sa nu devenim iar straine.