Ghici ghicitoare cine-i? de Sasha

Mai am la dispoziţie doar astăzi. Acum, sau diseară, sau pe bancă în faţa firmei. Dar cine să mă bage în seamă acolo? Acolo se fumează, se discută despre job, colegi, şefi, bani sau ţoale. Mă retrag de obicei cu ceva muzică la umbra unui soare, când e rece afară, sau la umbra panoului, când îmi dă târcoale insolaţia. Ieri a fost de probă – normal că la Pipera nu mai găseşti decât doi, trei rătăciţi la ora aia, la cine să te holb… uiţi cu insistenţă?

În faţa mea un tip (m-am chinuit să-i fac o poză dar n-a fost să fie). Nu a reuşit nici câteva secunde să-şi menţină ochii la mine, mai dădea târcoale, din când în când, cu privirea către mine, încerca să înteleagă misterele universului cred. Puţin mai spre stânga un puşti timid, genul ăla cu ochelari, ruşinos şi cu capul în pamânt. La bocancii mei s-a uitat tot drumul după ce am încercat să-i fixez privirea, şi nici c-a mai ridicat ochii din pământ.

Poate am noroc căci lângă mine se aşează unul în şlapi şi costum de seară… de plajă la Costineşti. Mă priveşte (normal, arătam ca un dubios care experimentează holbatul la oameni) şi pare un candidat pe măsura mea. Îmi întorc capul spre dreapta, fixăm privirile şi… şi… şi mă umflă râsul dar mă străduiesc cu greu să-l ţin cât mai pentru mine cu putinţă. Ne-am luat privirile unul de la celălalt instantaneu. Am mai încercat de câteva ori amandoi, dar foarte timid şi de-o parte şi de alta, plus că vă jur, era ceva la el de te umfla râsul. N-am putut dom’le, asta e, n-am putut să mă abţin.

Este şi mâine o zi şi ultima şansă. Mi-am propus ca ziua de Joi să o dedic în totatlitate (adică cele câteva ore libere) datului cu impresia în Word. Faptul că cele câteva ore s-au tranformat în “repede că e trecut de miezul noptii şi s-a făcut 24 deja, mergi pe burtă las-o aşa”, asta n-o mai discutăm.

Dimineaţă. Trecut bine de orele 9. Eu, nu la muncă ci în metrou. Mi-am imaginat că pot scoate un carneţel să iau impresii la cald? Un visător domnule, şi mai multe nu că n-aveai loc. Marea lor majoritate, a subiecţilor, cum îi voi denumi de câteva ori pe parcursul acestui experiment, “butonează” la mobile… de fapt, ce rahat mănânc eu aici, FRECAU la smartfonuri, de butonat se butona pe vremea mea la celulare. Văd şi două rătăcite în paginile unor cărţi, citesc old school style, încă una new wave pe Kindle (sau ceva de genul) şi o a patra care-şi propteşte cartea pe faţa mea şi-i dă cu pasiune în Placerile Interzise ale Deannei Lee – nu comentez cartea că nu m-a facut mama critic literar şi nici nu cred în ei.

Nah, eu cum mai fac acum contact cu ochii? Adevărul este că la Victoriei se aglomerează în aşa hal încât nici ochii nu mai ai loc să-i ţii deschşi – momento propice pentru un puiuţ de nani. Dar asta doar preţ de două staţii până se varsă prima tranşă de corporatişti. Acum pot să respir, don’şoara şi-a retras cartea – moment bun să înregistrez titlul, noroc că o citisem că altfel nu stiu dacă-l retineam.

Subiecţii mei, proaspăt aprovizionaţi, citesc caca-moca de metrou. Nimeni mă, dar nimeni nu se uită la mine insistent? Iar astăzi m-am pregătit special după eşecul zilei de probă. Astăzi m-am pieptănat cu prosopul, mi-am asortat pantalonii bej la cămaşă roşie (pe care am schimbat-o înainte să plec de acasă pentru că pur şi simplu nu), mi-am pus nişte ochelari de fiţe cu lentile mov-ceva-o-culoare-în-fine, m-am spălat pe dinţi de două ori, doar doar oi lumina şi eu ca faru’ din Mangalia (aş fi spus Constanţa dar cred că şi ăla e al lui Mazarică şi nu ştiu dacă e gratis să-l menţionez) şi canci, scuzaţi franceza, dar s-a facut Pipera şi-atât.

Pe drum un câine, ne cunoaştem de vreo 3 ani, suntem amici dar, cumva, are o memorie cam cât a mea că uită mereu şi mă mârâie. Cu el mi-am fixat privirea mai mult, voiam să-l fac să înţeleagă că n-are rost, de muşcat tot n-o să mă muşte aşa că mai bine am schimba nişte impresii să scriu şi eu blestemaţia (scris cu drăgălăşenie) aia de experiment. Dar nici n-apuc bine să-i menţionez de spectacole c-o şi rupe la fugă – probabil să-şi ia bilet. I-am strigat că-i moca precum ziarul monden dar nu la fel de popular deoarece are ceva-ul ăla de îngrozeşte… cultură.

Cu eforturi susţinute doar de “cofeina” din apa plată şi după o noapte albă, o zi de muncă (mai are rost să precizez culoarea?) şi-o seară de hăhăieli şi râsete cu dureri de burta (am prietene faine, ăsta-i adevărul) decid că arăt deja ca un aurolac cu ochii injectaţi, iar şansele să se uite insistent la mine altcineva decât poliţia de proximitate sunt nule, aşa că it’s time for nani-mi zic, dar nu urc acum scările rulante, mai am doar două fumuri, să stau măcar s-o termin că parcă dă să plouă.

Nu ştiu când s-a apropiat de mine (ce-i drept ascultam muzică deci nu era vreo ninjache), m-a atins uşor pe umăr şi mi-a cerut un foc. Alert şi pe fază, scot bricheta, întind mâna – undeva departe de a ei – şi mă stare la ea, că holbat suna ca un căcat, fac focus manual, şi funcţionează. Preţ de câteva secunde bune mi-a susţinut privirea. Victorios, o-ntreb:

–        Te uiţi des în ochii oamenilor?

–        Doar în privirile în care merită să mă pierd…

Pierdut sunt şi eu, fluturi prin stomac, stări de leşin şi culoare străvezie în obraji. Bângui ceva despre festivalul de teatru, despre blog, experiment, mă bâlbâi, ea aşteaptă răbdătoare ceva coerent, eu n-am dormit de 37 de ore, nu mai pot articula nimic, e haos şi… şi-şi trece mâna prin părul meu cu gestul acela copilăros şi adorabil, ciufulindu-mă.

–        Esti scump foc. Surâde, priveşte bricheta… Şi mersi pentru… foc. Ne amuzăm… tot foc.

Mi-a luat bricheta şi-a plecat.

Dacă ştiţi vreo ardeleancă, şatenă, cu ochi frumos coloraţi, un metru şaizeci şi-un pic, care are acel ceva undeva între făptură divină şi fragedă domniţă, să-i spuneţi vă rog să-mi dea bricheta înapoi.

O poţi păstra cu o singură condiţie: Cum te cheamă?