Ghicitul în priviri by Osi

Cazul 1. La metrou. Trenul șerpuiește. În fața mea se așează o puștoaică care cu tot cu machiajul de pe față nu pare să aibe mai mult de 16 ani. Are ochi albaștri foarte frumoși. Se uită peste tot de parcă ar fi urmărită.  E urmărită de lacrimile care stau să izbucnească. Ochii-s roșii și injectați. Albastru clar cu roșu. Își ferește privirea. Își lasă de cele mai multe ori privirea-n jos. Mă gândesc oare de ce ar plânge? Ceartă cu părinții? Probleme cu amorul? Zâmbesc la ea … e atât de tânără …astea-s nimicurile de care-și va aduce aminte. O fixez cu privirea. În sfârșit ne privim fix. Îi vine să plângă și mai tare și întoarce repede capul.

Cazul 2. Magazin de cremuțe și parfurmuri din Unirii. La casa de marcat. Privesc fix vânzătoarea, o femeie la vreo 30 de ani, mică de înălțime și  ușor plinuță. Deși cred că-i trec zilnic prin față sute de oameni, pare ușor fâstâcită. Îmi pune întrebările standard „cum plătiți”, „mai doriți un luciu de buze” după care mă întreabă dacă le fac cadou și le vreau împachetate.

–          Nu. Sunt  pentru mine, privind-o fix în continuare.

E ușor surprinsă. Lasă privirea parcă dezamăgită în jos spre hîrtia de împachetat și continuă:

–          Sunt pentru dumeavoastră … Vă faceți un cadou așa apecial?

–          Nu e nimic special. Ci doar mi s-a terminat crema de față. O privesc fix. Chiar eu am impresia că mă holbez la ea.

–          E foarte frumos că vă faceți un cadou. Doar asta ne-a mai rămas și nouă ca să ne bucurăm. Cadourile și copii. Aveți copii?

–          Nu. Deci cred că-mi au rămas doar propriile-mi cadouri ca să mă bucur. Îi răspund sec uitându-mă în continuare la ea.

Se uită la mine și spune:

–          Eu îi fac cadouri mai multe copilului și mă bucur mai mult când îi iau lui ceva decât când îmi iau mie.

O privesc fix, îi multumesc, îmi urează clasicul „vă mai așteptăm pe la noi” și ies din magazin.

Ciudat cum oamenii simt nevoia să umple distanța dintre priviri cu vorbe, de parcă acestea ar distrage privirea, sau ceea ce e dincolo de ea. Nu vroiam sa-i citesc tainele sufletului în ochi, chiar și mie mi-a fost dificil și m-am abținut să nu mă bușească râsul. Putea la fel de bine  să-și facă treaba ca un roboțel, deschide sertarul, închide sertarul, ia punga, pune produsele in pungă, întreabă de vânzare adiacentă … dar nu, a vorbit de copilul ei și bucuria de  a face cadouri.

Cazul 3. Pe stradă urcam dinspre Unirii spre Universitate. Văd în depărtare un tip venind din sens opus. Îl fixez cu privirea, când ajunge în dreptul meu mă uit fix la el. Are un moment de ezitare în care pare că s-ar opri, după care își vede de drum. Și eu la fel.

Element surpriză? Oamenii pe stradă privesc doar pe unde calcă? Dacă cineva te privește fix înseamnă că fie te cunoaște fie vrea ceva?

Cazul 4. Scări rulante în magazinul Unirii. Eu urc. Un domn coboară. Pare a fi de naționalitate arabă … sau mă rog, din zona aia. Mă uit fix la el. Eu sunt jos. El sus.  Eu urc. El coboară. Suntem unul în dreptul celuilalt. Ne privim fix în ochi. Eu sunt sus. El jos. Întorc capul și mă uit după el. El tot se uită după mine.

Cazul 5. Metrou. În tren. Mă urc la Unirii, cu o mână mă agăț de o bară, în cealaltă mână car o plasă de la Mc, cu umărul îmi țin telefonul. E destul de aglomerat. La câțiva pași văd un tip mai înalt decât mine. Îl văd că se uită la mine. Poate vorbesc prea tare. Deși are căști în urechi. Azi nu. Azi nu am chef de experimente. Azi mă prefac că dacă nu mă uit la oameni nu mă văd nici ei. Sunt invizibilă. Sunt ciufută.  Dar continuă să mă fixeze cu privirea. Se uită fix la mine. Mă uit la el. Parcă îmi pare cunoscut. Oare l-am văzut la SDT? Face și el același experiment? Întorc privirea. N-am chef. A fost o zi de câcat, n-am chef să citesc în priviri. N-am chef să-mi citească nervii în priviri. Și continuă. Și ne privim fix. Eu vorbesc la telefon cît de încet pot eu, schimb umărul care mi-a amorțit. Și până la Nicolae Grigorescu m-a tot fixat cu privirea. Și tot ce vreau azi e să fiu invizibilă.