Minoritarii – prejudecăţi – Anca A.

N-am prejudecăţi, zic eu sigură de mine. Oare? Hai să vedem. N-am probleme de rasă sau culoare, n-am absolut nici o problemă cu persoanele gay (ba chiar din contră). Am ceva idei preconcepute legate de stereotipuri de naţionalitate dar când stau şi mă gândesc, mi se par o prostie.  Când eram tânără aveam repulsie faţă de oamenii străzii – ia să vedem, acum mai am ceva prejudecăţi?

De ceva vreme, în Tineretului văd în fiecare dimineaţă, pe la 7 când ies eu cu căţelul, o femeie asiatică mititică, îmbrăcată mereu cu aceleaşi haine, cu aceleaşi două sacoşe mari după ea şi cu un bidon de plastic alb probabil cu apă.

Am văzut-o mai întâi întinsă pe pontonul de ciment la marginea lacului şi am auzit-o într-o dimineaţă schimbănd două vorbe în engleză cu un alt stăpân de câine. La ora aia sunt numai cei care-şi plimbă căţeii şi cei care aleargă.

Iniţial mi s-a părut ciudat, ceea ce dovedeşte că nu sunt chiar imună la idei preconcepute. Ce să caute o asiatică în parc la ora aia? Să fie fără adăpost? Aici? Cum şi de ce?

După vreo două zile trec pe lângă ea în timp ce făcea nişte gimnastică la zona de joacă pentru copii. Stângaci, abia schiţat, un pic ciudat, dar făcea mişcare.  Era îmbrăcată la fel doar că-şi scosese jacheta de velur maro şi-o pusese pe bancă lângă cele două sacoşe şi bidonul de apă. Am făcut o poză din spate că mi-a fost ruşine să nu mă vadă şi m-am gândit, în timp ce mă îndepărtam, că ar trebui să-mi iau inima în dinţi şi să vorbesc cu ea.

Straina

Am dat o tură pe lângă la lac şi la întoarcere, ce să vezi, asiatica mititică tocmai venea spre lac. Şi exact când mă aşteptam mai puţin, vine direct către mine şi mi se adresează:

„Hi. Do you speak English?”

„Yes, I do” zic încântată că mi s-a oferit această ocazie nesperată.

„Oh, good, not all people here speak English” mi-a zis ea cu accent destul de pronunţat.

„Well, actually there are a lot of Romanians, especially in Bucharest, who speak English”

„No, not like you” N-am insistat.

„Where are you from?”

„From Hong Kong”

„Oh, nice, and what are you doing in Romania”

„I come for business”

„What do you do?” se uită la mine şi nu pare să înţeleagă ce o întreb. Insist:

„What kind of business?”

„A, clothing”

Îmi vine să scobesc  mai mult dar ceva în atitudinea ei mă opreşte. E clar că evită să intre în detalii. Şi realizez de ce m-a oprit. Îmi povesteşte într-o engleză destul de aproximativă că a fost şi la Londra şi prin toată Europa, şi în State dar că la noi e foarte ieftin. Că stă la un hostel, a stat şi la hotel dar că sunt oricum f. ieftine la noi. 5-10 euro pe noapte. Că a venit o doamnă la ea în timp ce stătea întinsă pe ponton şi i-a oferit bani şi o pătură dar că a refuzat că ea nu are nevoie, că nu stă în parc. Aha, deci asta era. Avea nevoie de cineva căruia să-i spună chestia asta. S-a dat jignită.

„I think it’s a nice thing that they offered. They wanted to be kind.”

„Yes, but me no need for blanket or money”.

Îmi spune că vine devreme în parc să stea la soare, că o vreme se aşeza pe iarbă dar au venit nişte oameni şi s-au aşezat prea aproape şi ea are probleme de spaţiu personal aşa că i-a rugat să se aşeze mai departe dar n-au vrut aşa că s-a mutat ea pe ponton că acolo n-o deranjează nimeni.

Ok, mă gândesc că fiecare cu nebunia lui, îi urez succes în afaceri şi plec mai departe cu sentimentul că mi-a zis o grămadă de minciuni. Sau poate nu şi am eu prejudecăţi şi nu am înţeles un comportament diferit de al nostru. Chestiune de cultură poate.

A doua zi, o văd iar făcând gimnastică şi apoi plimbîndu-se pe lângă rond – afară e rece şi cam acoperit, a plouat şi nu e de stat pe ponton.

straina in parc

Apar două tipe mai în vârstă pe care le văd în fiecare dimineaţă cu căţeii lor – genul mai bârfitor aşa…. Cea care e de obicei mai preocupată de restul omenirii şi care mă lasase cu o dimineaţă în urmă stând de vorbă cu chinezoaica, mă întreabă ce-am vorbit şi-i povestesc.

„Ei pe naiba stă la hotel (n-a înţeles chestia cu hostel-ul – e clar că nu ştie ce e aia), stă în parc, o văd de mult. I-am dat o pătură şi nişte bani şi m-a refuzat destul de urât”. Am încercat să-i explic ce mi-a zis chinezoaica că e de vreo lună în Bucureşti şi că stă la un hostel.

„Ce o lună… că eu o văd de vreun an prin cartier”. OK, nu comentez că n-are rost. Dau din umeri, zic că asta am aflat şi mă grăbesc să merg în altă direcţie.

Deşi sunt înclinată să cred că micuţa a minţit pentru că o văd repetând acelaşi traseu în fiecare dimineaţă de o săptămână, îmbrăcată fix la fel, cu cele două sacoşe mari şi bidonul de apă, mă gândesc că poate e doar un pic sărită, că poate chiar să la un hostel (încercasem să aflu la care dar fusese evazivă) şi vine dimineaţă de dimineaţă să piardă timpul în parc. Habar n-am ce face în timpul zilei. Poate ar trebuie să dau o tură şi pe la prânz. Sau poate nu. La ce mi-ar folosi? Femeia nu vrea ajutor ba chiar e refractară la contact uman şi vrea să fie lăsată în pace. So be it! Nu mai ştiu însă unde-i prejudecata mea – la homeless, la mitomani sau la asiatici?

homeless