Atentie, se inchid usile! – Despre Puiu

Puiu, inginer de profesie, la pensie acum – aş zice că are undeva în jurul a 70 de ani – e fiul preotului (şi-al preotesei) din satul prahovean pe unde-mi petreceam verile în copilărie, om-bun-la-toate pentru bunica mea a.k.a. Buni şi sora ei, de când ele două s-au regăsit în casa bătrânească refăcută acum vreo şase ani. I se zice Puiu, dar în discuţiile gospodăreşti Mama orăşeanca pe toţi cei buni-la-toate nu-i identifică decât ca “Da’ de ce nu-l chemi pe Nea’ Văpaie?” strigând la Buni – care oricum aude selectiv, la distanţe demne de semnale cu fum. Dacă sunt prin preajmă, tot timpul întreb “Care?”. Întrebarea e legitimă, e cel beţiv care locuieşte mai la vale de noi care într-o noapte a venit şi a dormit în bucătăria de vară pentru că nevastă-sa nu l-a mai primit în casă (l-a suspectat că umblă cu alta), mai e cel cu tariful mare la tăiat lemne şi, desigur, Puiu.

Nu am ştiut până acum, când am întrebat pentru postarea asta – sau poate oi fi ştiut şi am uitat – că Puiu mi-e un fel de unchi. Preotul era frate cu Mamaia V (străbunica mea, posesoarea ochilor ageri care ne-a vegheat verile la ţară). Nu e foarte vorbăreţ şi scurtele mele interacţiuni cu el când ajung prin curte în câte-o sâmbătă din ultimii ani nu mi-au spus nimic: când vorbeşte, cu mine cel puţin, chiar şi doar de-o bineţe, parcă arde ceva-n altă parte. Nu avem tăceri stânjenitoare, avem doar momentele lungi, confortabile şi tăcute, pe veranda modestă de lemn a bucătăriei de vară, el la laptopul lui, eu la al meu, împărţind un wi-fi. Mai jos urmează tot ce ştiu despre Puiu – din cel puţin trei surse. Poate dacă într-o zi va avea chef să vorbească cu mine, am să-l întreb pe el.

Puiu face radiouri şi vinde fier vechi. Face parte dintr-un grup de amatori de radio – constructori şi reparatori de radio. Face cercetare de situri de construcţii, merge în recunoaştere şi vine înapoi cu fiare vechi pe care le taie şi le foloseşte să construiască aparate radio. Are şi un certificat pentru priceperea asta. Le vinde, aparatele cât şi fiarele care-i rămân. Totul se schimbă apoi în dolari.

Puiu e foarte zgârcit. Nu conduce maşină – toate drumurile le face cu bicicleta, mereu cu bicicleta, cu fiare vechi, uneori de dimensiuni impresionante şi care fac gălăgie când le aduce pe bicicletă, o dată cu vreo şapte căţeluşi de care i s-a făcut milă , în fiecare duminică 25 km până la Ploieşti cu desaga plină de produse bio din gospodărie şi 25 înapoi cu banii luaţi în schimb (pe care apoi îi transformă în dolari). Nu e racordat la apă, aşa că dincolo de apă de ploaie mai ia de la fete (Buni & Co) apă de la robinet. Recent, a fost din nou racordat la electricitate, dar probabil că e pentu un scop anume. Nu are internet – a învăţat singur să folosească calculatorul în ultimii zece ani şi pentru forumul cu radiouri şi alte nevoi împrumută netul de la fete – vine, stă în curte, e servit cu o cafea uneori şi tastează. E un mic troc, el repară prin casă, bate cuie, taie lemne iarna şi nu cere niciodată niciun ban. Treaba cu lemnele e esenţială mai ales că amândouă fetele cumulează mai bine de 165 de ani şi iarna tăiatul lemnelor e cea mai nenorocită dintre îndeletnicirile necesare vieţii. În schimb vine pentru wi-fi, apă potabilă, mai împrumută scule şi şurubele şi uneori rămâne la un pahar de vorba.

Puiu are iepuri. Şi găini. Şi totul în apropierea curţii lui miroase a iepuri. Când eram mici, curtea Preotesei era magică pentru că avea iepuri. Chiar şi dintr-aceia albi cu ochii roşii. Am fost în vizită, de curiozitate. Avea şi o iepuroaică mamă de iepuraşi proaspeţi. După ce am întrebat de mai multe ori de ce are atâţia, mai ales dacă din cauza asta e nevoită să îi ţină în cuşti, mi-a explicat Buni în şoaptă că nu-i creşte doar ca să se joace cu ei. Iepurii ăia foarte vii şi curioşi de rolul degetelor mele m-au învăţat prima dată despre moarte. Ştiam că şi noi avem găini şi într-o vară, după prima şi singura vizită la iepuri, am văzut cu ochii noştri ce se întâmplă între momentul în care cotcodăcesc în curte şi momentul în care suntem chemaţi că se răceşte supa. Dar iepurii ăia nevinovaţi mi-au plutit în cap deseori când cineva povestea de un mort care n-a ştiut ce l-a lovit. Hopa, că am cam exagerat cu iepurii Preotesei… Pe iepurii lui Puiu nu i-am cunoscut. Două veri la rând a fost plecat Puiu – vezi mai jos la “Puiu merge în America” – şi mătuşa mea a avut grijă de gospodăria lui. O vară. Următorul an, s-a dus într-o dimineaţă să facă curat şi să dea de mâncare animalelor şi… ia iepurii de unde nu-s. Plus o găină moartă. E posibil să fi uitat să încuie poarta, are Alzheimer care atunci era doar o umbră ameninţătoare – acum nu i-ar mai încredinţa nimeni iepurii. Dar nu se ştie, ea a insistat atunci că a trebuit să descuie poarta când s-a dus de dimineaţă. Nu ştim decât că cineva i-a furat. Probabil ca să se joace cu ei.

Puiu e ​hoarder​. Strânge. Tot. Şi dacă-i trebuie şi dacă nu: fier vechi, gunoaie, aparatură aruncată, biciclete. Fără apă şi fără curent nu e foarte simplu să ţii ordine şi curăţenie când încerci să faci provizii pentru apocalipsă. Nu am văzut niciodată, dar mi-a fost şoptit de câteva ori să nu întreb de unele subiecte sensibile. Puiu e hoarder şi ştie că e ceva în neregulă cu asta. De asta stă singur şi nu cheamă niciodată pe nimeni în vizită. Are o soţie la Ploieşti, cu care a locuit până s-a mutat înapoi în casa bătrâească, care înţeleg că se ocupă cu partea de vânzari a micii întreprinderi de produse bio, o fiică la Bucureşti şi una în Florida. Un frate e inginer la Târgu Mureş, altul preot în Australia. Nimeni nu e binevenit la Puiu pentru că lui Puiu s-ar părea că îi e ruşine cu bezna totală (până de curând), lipsa de apă şi curtea plină de gunoaie şi mirosind a iepuri.

Puiu merge în America. A fost de două ori în vizită la fata din Florida, de la care are o nepoată/nepoţi (aici sursele au fost contradictorii). Biletele şi le-a cumpărat singur cu banii strânşi. După ce s-a întors, de fiecare dată a primit la ceva timp nişte cutii mari care au străbătut drumul transatlantic pe vas. Pachetele cuprindeau tot felul de obiecte care-şi sfârşiseră utilitatea pe continentul american şi începeau o nouă viaţă aici. Două biciclete aruncate într-un şanţ au fost refăcute şi vândute, nenumărate aparate de radio reparate, altele construite de la zero, apoi revândute. Se bănuieşte în clan că urmează o nouă excursie, dar nu ştim sigur dacă vara asta.

Ăsta e Puiu, aşa cum l-am cunoscut eu, care nu e deloc prietenos cu mine decât dacă nu-i spun nimic şi nu-i forţez nicio conversaţie pe gât. Dacă tac şi-mi văd de laptopul meu, e foarte politicos. O dată s-a dus să ia apă şi m-a întrebat dacă mai vreau şi eu. Altă dată când m-a auzit povestind că am probleme cu bicicleta mi-a spus că dacă o aduc acolo se uită el la ea.