Furaţi de străini – Oana B.

Mai întâi a fost povestea psihopatului care fură copii şi-i arde cu ţigara pe faţă. Asta a fost prima şi cea mai scurtă dintre poveşti, probabil pentru că m-am speriat foarte tare şi l-am visat pe cetăţean într-o noapte. După ce a trebuit să fiu convinsă să dorm singură din nou, povestea s-a schimbat şi a urmat apoi pentru o bună perioadă de vreme sperietura cu ţiganii care intră în vorbă cu copiii naivi pe care-i înşfacă şi-i duc la şatră pentru a-i pune la munci.

Toată copilăria mea a sta de vorbă cu oameni necunoscuţi era ceva ce nici măcar nu-mi trecea prin gând. Bine, nici să cumpăr seminţe, nici prăjituri de la cofetărie, nici să depăşesc colţul străzii şi nici să ajung acasă după lăsarea serii. A merge în parc doar cu copiii de la şcoală se simţea ca o adevărată aventură şi cei care făceau asta erau temerari, coborâţi din „Cireşarii”. Când am fost prima oară la cinema fără oameni mari – începusem încet să rup barierele, eram printr-a şasea cred şi am văzut un film mexican, unul dintre puţinele filme străine care rulau în minunaţii ani ‘80 – mi s-a părut că am cucerit Everestul în sandale, iar Cinema Melodia cea mai exotică destinaţie. Bineînţeles că nu am mărturisit acasă această excursie, dar m-am simţit foarte bravă şi independentă vreme îndelungată după asta – doar mersesem cu tramvaiul până acolo!

Toate aceste restricţii aveau întotdeauna bază ştiinţifică, nimic nu era doar pentru că aşa spuneau părinţii mei. Lucrurile îmi erau prezentate sub forma de informare, menită să creeze în creierul meu un zid de apărare de nedărâmat. Nu mi s-a interzis să fac lucruri, ci mi s-a explicat de ce ar fi bine să nu le fac. Despre psihopatul cu ţigara cică se scrisese în ziare, tot oraşul trăia în spaimă, ţiganii care fură copii erau la nivel de axiomă, pe strada din spate dispăruseră deja doi despre care se se ştia cu siguranţă că lucrau la făurit de ceaune. Totul avea justificări foarte clare. Oala în care se prăjesc seminţele este aceeaşi în care se face şi pipi; prăjiturile de la cofetărie sunt vechi, cine ştie de câtă vreme stau în galantar; în faţa blocului, adică sub fereastra casei, nu se întâmpla nimic rău, în spate în schimb e plin de golani care scuipă şi vorbesc urât.

Toate învăţăturile astea au fost respectate cu sfinţenie. Credeam în ele aşa cum credeam că iarna e zăpadă. Şi le-am aplicat ca atare. Într-o zi – eram prin clasa a treia, veneam de la şcoală – un domn m-a oprit pe stradă şi mi-a dat un măr. L-am cercetat cu atenţie, era foarte roşu, mare şi frumos, dar avea un mic punct negru – până la urmă un defect obişnuit pentru un măr obişnuit. Însă în mintea mea de atunci mărul acela fusese injectat cu o substanţă otrăvitoare şi, dacă aş fi muşcat doar o bucăţică mică din el, aş fi leşinat şi aş fi ajuns, bineînţeles, la ceaune. Aşa că, atunci când am fost absolut sigură că omul acela nu mă urmăreşte, am pus mărul jos şi am zbughit-o acasă. Mama a fost, evident, foarte mândră de mine. Şi cred că puţin şi de ea. Explicaţia mea de acum pentru această întâmplare înclină mai degrabă în favoarea faptului că probabil omului i-o fi plăcut faţa mea hlizită şi rotundă ca o lună plină şi că nicidecum nu voia să mă otrăvească sau să mă vândă la tuciurari.

Teama de a intra în vorbă cu străinii mi-a trecut târziu şi nici acum nu cred m-am vindecat de tot. Însă atunci era litera mea de lege, cea care probabil m-a ţinut la adăpost de multe.