FURAŢI DE STRĂINI ÎNTR-O LUME STRĂINĂ – Tovarăşa învăţătoare by Clipa

Prima zi de şcoală. O zi mult visată. Fusesem un copil bolnăvicios, rârâit şi sâsâit, care nu avusese ocazia să-şi facă  prieteni. Ştiam că voi fi în clasa I, că trebuie să iau nota 10, premiul I şi să stau în banca I. Numărul 1 apăruse în capul meu, nu ştiu de unde…poate din ce văzusem la televizor, fiindcă nu părinţii mă educaseră aşa. Sau nu chiar aşa. Nu îmi imaginasem cum va fi învăţătoarea mea, de fapt nici nu cred că mă gândisem la ea vreodată. Vroiam să îmi fac prietene. Altă idee tâmpă din căpşorul meu de 6 ani era că fetiţele nu vorbesc cu băieţeii. Poate tot un film comunist era de vină… Eram prima generaţie care intra în şcoală după revoluţie!
Dezamăgirea nr. 1 – banca I era ocupată şi mama m-a dus undeva în spate şi m-a aşezat lângă o fată care îşi sugea insistent buza de jos şi mă privea tâmp şi răsfăţat.
O femeie bătrână a intrat în clasă şi s-a aşezet în spatele catedrei. Catedra s-a umplut curând de buchete de flori, încât abia îi mai zăream chipul de după morman. Le-a mulţumit părinţilor zâmbind cu o atitudine superioară. Era foarte dichisită, machiată şi coafată ca pentru un dineu dat de ambasadorul Germaniei la Bucureşti. Apoi părinţii au plecat, uşa s-a inchis şi am rămas doar ai ei. Am simţit brusc că trebuie să o mulţumesc pe femeia asta, care era prima femeie faţă de care mama era umilă. Aşa descriu azi zâmbetul la fel de prefăcut al mamei de atunci. Femeia asta devenise primul om mai important decât mama, fiindcă Ceauşescu murise, iar despre Dumnezeu nu prea aveai voie să vorbeşti.

–          Bună ziua copii! Bine aţi venit în clasa I. Este cea mai mare zi din viaţa voastră.  Zi de care vă veţi aduce mereu aminte. Eu sunt doamna profesoară Rodica Munteanu.

(…linişte)

–          Haideţi, nu v-au învăţat părinţii că trebuie să salutaţi? Ia să vă aud…

–          (copiii în cor) Bună ziua!

–          Nu! Nu nu nu! Mie trebuie să îmi spuneţi Sărumâna! Aşa trebuie să vă adresaţi unei doamne adevărate. Bună ziua să spuneţi la piaţă şi la buticurile de cartier!

–          (copiii în cor) Sărumâna!

–          Aşa! Mâinile la spate toată lumea! Bine că măcar aveţi uniformă. Nu am să accept la orele mele altă ţinută. Şi fetele să poarte bentiţă albă şi codiţe. Aţi înţeles? Cea mai mare prostie pe care am auzit-o că se scot uniformele. Eu nu am să accept aşa ceva. Asta înseamnă respect faţă de profesorul care îşi pierde timpul în fiecare zi ca să vă bage vouă ceva în cap. Aveţi mare noroc că vă sunt profesor. Îmi aleg cu grija copiii pe care îi iau în clasă. Copii din familii bune, de intelectuali. Voi nu trebuie să mă dezamăgiţi. La nivelul meu, nu-mi pierd vremea cu oricine.

Acum voi citi catalogul. Este un moment de o însemnătate Enooormă pentru voi.

–          Andreescu Monica?!

–          Prezent!

–          Alexandru Alice?!

–          (O mână ridicată) Da!

–          Da? Nu da, fetiţo! Se spune Prezent

–          Da

–          Nu da!…of doamne! Prezent, am spus

–          Prezent!

(…)

–          Gheorghe Laura

–          Prezent! (zâmbesc mândră)

–          (ea rece) Da…stai jos!

(…)

Femeia asta nu avea nimic mămos în ea, nimic care să sugereze apropierea. Tot ce inspira era teamă. După 10 minute, deja  îmi era frică. Mai frică decât oricând. Vorbea într-un fel care astăzi îmi pare nazist. Nu…nazist franţuzit, mai degrabă. Modul în care îl pronunţa pe r, aduce a cuconet interbelic, dar cu un accent dictatorial grav. Era afectată şi deranjată de orice.

–          Bine! Acum că ne-am cunoscut, scoateţi o foaie de hârtie şi desenaţi ceva…orice. Voi păstra desenele voastre ca să vi le arăt atunci când veţi termina şi o să râdeţi când o să vă daţi seama ce proşti eraţi.

(Ţin minte că am desenat un om de zăpadă în iarbă. Dar desenul nu l-am mai primit niciodată înapoi. Am şi scris ceva sub el…nu mai ştiu ce, din păcate)

Terminasem şi cât timp aşteptam să termine şi restul, m-am stors de tot curajul pe care îl aveam şi tremurând, am ridicat două degete:

–          Tovarăşa învăţătoare!

–          Poftim? Ia ridică-te în picioare! Cum îţi permiţi tu…?

–          Vroiam să vă cer voie să merg până la toaletă

–          Tovarăşă?! Eu?! Cum îţi permiţi? Eu sunt profesoară universitară cu două facultăţi şi doctorat. Comunismul mi-a distrus viaţa! Eu, să predau la mucoşi de 6 ani?! Eu trebuia să fiu la cele mai înalte şcoli de la Paris. Dar din cauza comunismului am rămas blocată în ciclul primar. Părinţii mei au fost cei mai mari intelectuali de pe faţa pământului, din familie bună, de aristocraţi! Dar comunismul…comunismul a fost cea mai mare molimă care a cuprins ţara asta. O lepră care a mâncat ce era mai bun în noi. Intelectualii au fost puşi la muncile de jos! Aristocraţii au fost raşi de pe faţa pământului. Eu am rezistat…Şi am trăit suficient cât să văd minunea. Să îl văd pe câinele ăla mort!

–          Mă scuzaţi…vroiam doar să vă cer voie…

–          Nicio voie! Pauzele sunt făcute pentru pişăcioşi. Pentru ăştia cu vezica slabă. În loc să profitaţi de momentele când puteţi învăţa ceva ce niiimeni! Niiiimeeeeni nu vă va mai spune ce vă spun eu!…Da. Stai jos!

–          (după o pauză) Tot noi, românii adevăraţi şi patrioţi am început revoluţia. De la Timişoara a pornit. Normal…oraşul meu de baştină!Tot Ardealul…mrrrmmm…Ardealul e mândria ţării ăsteia. În Ardeal, comunismul nu s-a instaurat niciodată cu adevărat. O inimă de român, o inimă de aristocrat nu avea cum să se lase cotropită de lepra comunistă…nu avea cum! Tot noi am fost salvarea şi lumina!

Mă aşez. Pătrunsă de o spaimă care îmi spărgea cutia toracică. Nu ştiam care e diferenţa între tovarăşa educatoare şi profesoara universitară cu două facultăţi şi doctorat. Nu ştiam ce e aia comunism, aristocraţi, molimă şi multe altele. Cuvântul intelectual îl mai auzisem, dar nu puteam să-l definesc exact. Era deştept, probabil…Atunci, Timişoara îmi suna rău în cap. Îmi suna a fals, a oameni care au nevoie de rădăcini ca să fie cineva. Şi bietul Ardeal, nu are nicio vină. E atât de uşor să pui un sentiment în mintea unui copil. E atât de greu să-l înţeleagă.

–          Ce sunt părinţii tăi?

–          Adică?…

–          Cu ce se ocupă…ce meserie au?

–          Păi…nu ştiu…se duc la serviciu de dimineaţă

–          Şi ce serviciu au?

–          Nu ştiu…

–          Nu pot să cred aşa ceva…E…e cel mai important lucru! În viaţa asta…ceea ce eşti cu adevărat! Deci ce fac?

–          Nu ştiu

–          Incredibil! Incredibil…

Nu ştiam. Asta era foarte rău. Toţi ceilalţi copii ştiau. M-am simţit proastă. Era vina mea…dar ei nu mi-au spus, totuşi. Ce răi sunt! Ştiau că o să mă întrebe şi nu mi-au spus! Eram mânioasă.

–          Să ridice mâna cei care ştiu să citească

S-au ridicat câteva mâini. Eu nu mai ştiam dacă e bine să ştii să citeşti sau e rău. Eu vroiam să dispar, aşa că nu am ridicat mâna. O dată fusese suficient.

În aceeaşi zi, ne-a povestit despre ea şi prietenia cu soţia lui Goga.  „Un maare om. Uriaaş!”, despre fratele ei care e cel mai mare intelectual şi călătoriile la Paris, la Scala din Milano şi multe alte locuri pompoase şi deştepte. Ne-a zis despre Eminescu, despre revoluţia de la 1848. Despre Bălcescu, despre Creangă şi Sadoveanu. A doua zi trebuia să venim cu o poezie învăţată. Ştiam o poezie şi era de Eminescu. Supravieţuiam încă o zi.
Uşor uşor am învăţat că a fii intelectual era un fel de Supermen cu chiloţi literari pe care scrie ABC, că boala cea mai urâtă e comunismul şi antidotul ei e cultura. Cultură însemna să ştii să răspunzi la întrebările ei.

Pauza n-a venit. Pauza era pentru copiii inferiori care oricum sunt nişte sălbatici. 4 ani de zile nu am avut pauză. Daar..20 de minute a plecat din clasă. Nimeni nu a vorbit în timpul ăsta, în afară de 2 băieţi care s-au luat la harţă. Unul dintre ei l-a dat pe celălalt cu capul de banca mea. A curs puţin sânge. M-am speriat, fiindcă eu credeam pe vremea aia că dacă îţi curge sânge din cap, o să mori. Dar băiatul nu a murit. Când a venit ea, le-a spus că sunt nişte sălbatici şi că se aştepta la asta, aşa că de acum înainte nu vom mai avea pauză. Şi atât. Sângele acela nu era aşa important cum credeam eu.
La un moment dat, s-a deschis uşa şi au intrat nişte copii mari cu flori. Erau foştii ei elevi „care o apreciază enorm” şi care o „iubesc”. I-a luat în braţe şi i-a strâns la pieptul ei cel generos. Le-a pus nişte întrebări despre Goga şi Eminescu la care au ştiut să răspundă, superiori. Au râs. Şi ea a râs. Le-a spus că îi „iubeşte”.
Trebuia să o fac pe femeia asta să mă ia în braţe, să-mi bage capul între sânii ei enormi, să mă asfixieze cu parfum de doamnă şi să-mi spună că mă iubeşte. Acesta devenise premiul meu I. Acolo trebuia să ajung. Să am părinţi intelectuali, să ştiu totul despre Goga şi Eminescu şi să urăsc comunismul. Şi atunci…cumva…ea o să mă „iubească”!
Până să ating culmile extazului, cufundată în catharsisul iubirii ei, am vrut să renunţ. I-am spus mamei după 3 zile de şcoală că mie mi-a ajuns atâta şcoală, că 3 zile e suficient şi nu mai vreau să merg. Nu s-a putut. Şi aşa am rămas blocată într-o relaţie de 14 ani, când mi-am dat seama în sfârşit că poţi cuceri inima cuiva dacă chiar vrei, dar că a ta inimă nu merită asta.

 

Ps:

Adică: Am luat numai nota 10 şi premiul I. Am fost olimpică la română, mi-a fost profesoară de română până în clasa a VIII-A. Am citit toate cărţile pentru BAC până într-a III-a. A apărut după 2 săptămâni la uşa mea de acasă şi ai mei părinţi intelectuali au cucerit-o cu o bibliotecă mare şi o sticlă de wisky şi mai mare pe care a băut-o singură, sau însoţită de Labiş probabil. A adormit beată pe WC-ul nostru. Ai mei părinţi intelectuali au crezut că a păţit ceva până când i-au auzit glăsciorul beţivănit fredonând arii de operă la ora 4 dimineaţa pe toaletă, timp în care eu încercam să fiu al doilea Caragiale, bolnavă la mine în cameră, cu caietul dictando în mână, ca să-i arăt ce pot. O scenă adevărată, demnă de o comedie foarte cultă. Apoi s-a prăbuşit pe gresia din hol când intelectualii încercau să o ducă acasă. Şi din păcate, a doua zi a fost prezentă la ore, cu Dostoievski pe buze, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Şi asta s-a repetat sub diverse forme timp de 8 ani. Şi prăjiturile mamei au fost mereu pe masă de ziua ei, la festinul intelectualilor unde nu au fost niciodată invitaţi ai mei. Pentru că era sub nivelul ei să gătească.
Adică: a făcut o eroare şi unii dintre părinţi nu erau intelectuali, aşa că ai lor copii, vreo 5 la număr, au fost numiţi 4 ani la rând „lepre”. De unul îi era constant scârbă –„Sârbule, mi-e scârbă de tine, du-te şi te pişă!”. Alţii erau trimişi la colţ pentru că se foiau în bancă sau stăteau în genunchi lângă mânuţa ei care-i trăgea de păr spre deliciul preferaţilor. Timp în care eu şi alte 4 iubite de-ale ei eram strânse la ţâţele culte şi da!, ni s-a declarat iubirea aia! Apoi, deşi ştiam tot ce se poate şti în materie de gramatică şi literatura I-VIII, am fost forţată să fac meditaţii cu ea, de frică să nu-i pierd iubirea. Apoi am intrat primele la liceu, sărna doamnă! Apoi la facultate. Apoi trebuia să scoatem doamna care ne-a format în oraş, să ne mai declarăm iubire. Apoi ne-a cerut bani. Apoi au fost prea puţini. Şi într-o zi…de mult aşteptată, am pus piciorul în prag şi am dat afară din casă străinul pe care l-am cunoscut şi mai străin.