Furaţi de străini într-o lume străină – Anca

La 2-3 ani zâmbeam şi spuneam politicos buna-ziua tuturor celor pe care-i întâlneam pe stradă, spre mândria tăcută a alor mei şi spre mirarea şi încântarea celor cărora li se adresa zâmbetul meu. Erau destui dintre aceştia care se predau necondiţionat, oprindu-se să mă laude, să-mi zâmbească şi să-i complimenteze pe ai mei.

Mama avea, pe lîngă o mare dragoste de oameni şi acel talent pedagogic cu care te naşti, acel ceva care te face să simţi şi să înţelegi ce se întămplă cu ceilalţi oameni şi să ştii ce să zici ca să-i influenţezi. Sigur, până la urmă, asta e manipulare dar educaţia este până la urmă manipulare, fie ea şi pozitivă.

Am fost prin fire mereu o carte deschisă dar mama ştia şi lucrurile alea adânci, alea pe care le ascunzi chiar de tine însuţi. Şi m-a manipulat uşor de tot şi foarte abil încât, chiar şi atunci când eram deja adult şi-i ştiam cam toate metodele, tot mă mai surprindea.

Educaţia ei nu era una coercitivă pentru că mama a înţeles repede că reacţionez foarte prost la comenzi dar că are f. mari rezultate metoda explicaţiei logice şi, în cazuri grave, a ironiei. Cele mai multe lucruri le-am învăţat prin pilde. N-am avut niciodată restricţii de tipul: n-ai voie să te joci cu copilul x sau nu ai voie să te duci la familia y. Nu te urca în copaci, nu alerga prea tare, nu te aşeza cu fundul în nisip, nu te murdări, nu juca lapte gros, nu existau între indicaţiile alor mei care nu mi-au zis niciodată că nu trebuie să vorbesc cu străini. În schimb, auzeam din când în când câte o poveste care, aparent, n-avea legătură cu mine. Cum fetiţa unei colege de birou sau a unei prietene din copilărie s-a luat după un copil străin, mai mare, să meargă să culeagă cireşe şi cum copilul mai mare a lăsat-o singură undeva unde ea s-a rătăcit, cum a mers singură plîngând pe străzi timp de mai multe ore şi cum au găsit-o în sfârşit ai ei după ce aflaseră de la vecini cu cine plecase. Dar cum fetiţa avusese noroc pentru că cel cu care plecase era cunoscut în zonă şi au ştiut pe unde s-o caute. Ce s-ar fi făcut dacă n-ar fi găsit-o?

Altă dată, în vreme ce mâncam o îngheţată la cornet luată din parc, mama a profitat şi mi-a spus o poveste despre un băieţel din cartierul ei care ajunsese la spital pentru că acceptase să plece cu o bătrână care-i dăduse o îngheţată şi îl invitase la ea acasă să mănânce dulceaţă de caise. Şi băieţelul se dusese dar bătrâna era cam nebună şi avea şi un câine care l-a muşcat pe băieţel de picior. Norocul băieţelului a fost că a trecut o domn pe stradă şi l-a salvat.

Cam ăsta era genul de poveşti care mă făceau să fiu atentă atunci când venea cineva la mine şi intra în vorbă. Cu genul ăsta de poveşti, am căpătat un anumit simţ al intuiţiei şi un fel de radar intern care depista posibilele pericole fără a-mi provoca însă teamă. Niciuna dintre poveşti nu era din cea groaznică cu amănunte violente sau cu psihopaţi nebuni şi dezaxaţi.

În felul ăsta, până destul de târziu, ajungeam să-i povestesc mamii cam tot ce mi se întâmpla la şcoală sau pe stradă cu prietenii. În funcţie de ce povesteam eu, mama îşi adapta la rândul ei poveştile astfel încât să mă avertizeze indirect de anumite pericole.

A funcţionat. Îmi amintesc de un caz în care un domn mai în vârstă m-a oprit să-mi vorbească şi a vrut să-mi dea nişte bomboane. Nu părea de loc ameninţător şi poate chiar era doar un bătrân căruia îi plăceau copiii. I-am zîmbit şi i-am răspuns politicos că nu pot să iau bomboane de la o persoană pe care n-o cunosc, că îi mulţumesc dar că, de altfel, n-am voie bomboane înainte de masă şi nici nu-mi plac prea mult. Bătrânul a zîmbit, m-a mângâiat pe cap şi mi-a zis că am dreptate. Când am ajuns acasă, i-am povestit mamii tot – m-a aprobat scurt fără să insiste prea mult. Mă gândesc acum cât s-o fi abţinut să nu mă strângă în braţe de uşurare şi cât de fericită o fi fost că poveştile ei nu fuseseră degeaba. Probabil, poveştile astea m-au salvat de multe.