Parcare ca teren de joacă în Italia, multiculturalism și o experiență care m-a pus pe fugă!

 

Toate acestea se petrec într-un mic orășel din nordul Italiei, într-o parcare mare unde se găseau doua mașini, mașina mea si încă  una,  acolo copiii aveau spațiu îndeajuns sa se dea cu bicicleta, să se joace, să alerge sau să stea liniștiți.

Apare o fetița pe bicicleta, fetița creola cu parul ondulat, frumușica foc, părea a fi de origine arabă.

Eu și nepoțica , Ale,  ne uitam si ne zâmbeam cu aceasta frumoasa fetița.  Ale, în vârsta de un an jumătate era  entuziasmată de bicicleta fetei.

Atenție, undeva puțin mai departe doi băietei în vârsta de aproximativ 5 ani se împing brutal și tipă unul la altul intr-o limba  arabă, având expresii grave și o atitudine care îmi dădea fiori. Am luat-o pe Ale,în brațe, cu gândul  că mergem de acolo.

In același timp în locul în care se ’’ războiau ’’ tinerii bărbăței, apare fetița cu bicicleta. Mai mult ca sigur erau rude,   mama lor acoperita, conform tradiției, era pe o banca în apropiere si îi privea în tăcere.

Nervos, din naturalețe, unul dintre  bărbăței, vroia bicicleta fetei. Fără doar si poate, o împinge nervos, ea cade se lovește la mana, el se urca pe bicicletă și înainte să pornească se uita la ea o împinge cu piciorul, victorios și-a făcut loc și pleacă în graba parcă într-o misiune, pentru un băiețel de cinci ani, pe bicicleta care i se cuvenea.

Fetița, cu lacrimi în ochi și resemnată, și-a șters fata, nu părea ca își permite sa plângă, știa ca nu avea ce sa facă. Își masează mănuța la care s-a lovit, șchiopătează  puțin și pornește, parcă vinovată, în alt loc, poate găsește altceva de făcut.

O imagine perfect tipică anumitor locuri. Tradiția se păstrează, puterea se transmite și tăcerea se respecta.

Eu am plecat cu noduri în gat și cu bucuria ca m-am născut in alt loc al lumii.

M-a surprins reacția mea și am acceptat-o!

 :)