Oraşul străin – Plantelor cu casele şi oamenii săi – Anca

La Urbanesc mi-am pus de-oparte o pălăriuţă haioasă de designer gen fes turcesc pe care nu m-a lăsat inima s-o las singură fără capul meu, aşa că am scos bani şi m-am dus într-acolo fericită să mă împopoţonez. Dar m-am dus înarmată şi cu aparatul foto căci zărisem ceva case în zonă care mi-au adus aminte de aerul acela burghez pe care-l iubesc la cartierele vechi bucureştene.

Şi-uite-aşa am ajuns pe Plantelor. Habar n-aveam că acolo a murit Eminescu. Şi aş fi aflat probabil numai după ce aş fi scobit pe internet să văd ce poveşti are o stradă cu case boiereşti, unele lăsate ca în paragină altele restaurate, din fericire, păstrând arhitectura iniţială.

În timp ce treceam de pe o parte pe alta încercând diverse unghiuri care să dezvăluie casele cât mai adevărat, mă opreşte un domn la vreo 60 de ani şi mă întreabă politicos dacă fac vreun reportaj. Îi explic că am un blog de călătorii şi scriu şi despre Bucureşti, că mă fascinează zona şi casele vechi şi adevărate.

Îmi spune că locuieşte şi el acolo şi mă întrabă dacă ştiu de sanatoriu. Ce sanatoriu? Şutu, Casa de sanatate a doctorului Şuţu, unde a murit Eminescu. A, parcă mi-aduc aminte ceva dar, nu, n-am văzut încă sanatoriu. Mă duce la nr. nouă şi-mi arată grupul de clădiri şi gardul cu emblemă. Mă lasă acolo şi mă învîrt prin faţa curţii încercând să-mi imaginez un poet despre care de fapt nu ştiu prea multe. Tenorul Petre Poenaru care era şi el pacient al sanatoriului de boli mintale e cel care i-a adus moartea lui Eminescu lovindu-l cu o cărămidă-n cap. Cel puţin aşa a povestit frizerul Dumitru Cosmanescu, fost coafor al Regelui, care se pare că a fost martor întâmplării şi morţii poetului, cel puţin aşa zice Universul din 1926. În halatul lui Eminescu s-au găsit, dupa moarte, “Viata” şi Stelele’n cer”: “Până ce mor, /Pleacă-te îngere/ La trista-mi plângere /Plină de-amor.//Nu e păcat /Ca să se lepede / Clipa cea repede /Ce ni s-a dat?”

Mă uit fascinată la casa mută care pare să fi uitat orice dramă, care trăieşte şi respiră probabil atâtea vieţi trecute cu tot atâtea dureri sau bucurii de care însă pare să nu-i pese. Sunt case în care simţi urmele, simţi mirosuri, auzi trecerile chiar uneori într-un scârţâit sau un troznet. Sunt case abandonate care par să plângă după mişcare sau din contră liniştite şi tihnite, împăcate cu cicatricile lor. Dar sanatoriul pare mut şi surd. Sau poate că nu-l aud eu, nu-l simt eu, poate că mi-e frică să-l ascult. Cine ştie câte suflete frânte, câte minţi înceţoşate au trecut pe acolo?