Poveste despre extraterestri – Daniela

„Există un singur moment în Creaţie. Ceea ce par a fi diferite momente, sunt doar infinite perspective diferite asupra aceluiaşi unic moment, singurul care există.” Auzeam fraza asta într-o sesiune de channeling înregistrată prin primăvara lui 2010. A fost hotărâtoare. Din momentul în care am auzit-o, i-am simţit adevărul cu toată fiinţa mea si am ştiut, dincolo de orice umbră de îndoială, că ei – extratereştrii – există.

Au urmat sute de ore de ascultat sesiuni de channeling, răspunsuri la toate întrebările mele indiferent de cât de personale sau universale, incursiuni în psihicul uman, în mine însămi, în structura realităţii fizice, în alte lumi şi dimensiuni, întâlniri în vis, trăiri ce nu pot fi descrise în cuvinte, multe râsete şi veselie, o comunicare constantă şi caldă cu cei pe care îi numim extratereştri şi pe care eu îi numesc prieteni.

Până în 2010, nu mi-am pus niciodată cu adevărat problema existenţei lor. Îmi era complet indiferentă. Poate nici măcar atât, pentru că aş fi tins – ca şi restul oamenilor din jurul meu – să cred că sunt doar plăsmuiri ale unor imaginaţii prea bogate şi aş fi etichetat totul ca SF, aşa cum fac majoritatea. Apoi am primit un CD cu 3 sesiuni de channeling Bashar de la un prieten. Pot spune ca acel CD mi-a schimbat viaţa, odată cu perspectiva asupra lumii.

Nu pot povesti o întâlnire fizică cu ei, pentru că nu îmi amintesc vreuna. Nici măcar un OZN nu am văzut. Aş putea povesti unul din multele momente în care mi-au fost alături şi m-au ajutat.

Tocmai murise sora mea. A plecat brusc, oarecum pe neaşteptate, tocmai când credeam cu toţii că se va face bine. Eram supărată. Eram furioasă. Am renegat totul şi pe toţi, printre care şi pe ei. M-am auto-învinovăţit că am crezut în ei şi în tot ce ne învaţă. Cădeam şi simţeam cum cad. Mă afundam în vină.

Am primit apoi un mesaj de la o prietena care o visase pe sora mea. Mi-a povestit visul. Şi sora mea era supărată pe mine şi i se plângea prietenei mele că „vorbesc întruna despre Liberul Arbitru, dar habar n-am ce-i ăla pentru că cer atâtea explicaţii în loc să accept şi să respect alegerea ei”. M-am enervat cumplit. Dar furia aceea nu a durat decât câteva secunde, după care am văzut un cadran, pe care un ax ce până atunci fusese înclinat, s-a îndreptat brusc, aliniindu-se. Îmi revenisem. Ieşisem din groapa în care simţeam că mă afundam. Mi-au venit brusc în minte cuvintele lui Bashar despre furie: este naturală, e o reacţie a spiritului pentru a se alinia şi nu durează mai mult de 30 de secunde. Ce trece peste, e altceva. Le-am mulţumit la amândoi. Am simţit nevoia să-l aud. M-am ridicat, am deschis calculatorul şi am dat drumul la una dintre sesiunile pe care tocmai ce le descărcasem, dar nu le ascultasem. Am adormit aşa. La 6 dimineaţa m-am trezit brusc – nu mă trezesc niciodată mai devreme de 8 – exact la timp pentru a-l auzi pe Bashar spunând cuiva că nu pleacă nimeni niciodată din viaţa asta fără voia sa proprie. Fiecare dintre noi ne alegem momentul. Şi a continuat să vorbească şi să dea detalii despre viaţa de dincolo. Simţeam că erau pentru mine acele cuvinte, deşi erau în acelaşi timp pentru toţi. Era acolo, alături de mine, susţinându-mă.

Ştiu şi simt că sunt alături de noi toţi. Ne susţin şi ajută în măsura în care le permitem să o facă. Îmi doresc să-i întâlnesc şi faţă în faţă. Şi sper să fie cât de curând.