Extratereștrii – What you watch is what you see and who we are by Osi

Este o dimineață toridă de iulie. Este mult prea cald pentru ora 7 dimineața. Mă îndrept spre mașină să plec la muncă. Mi se prinde tocul sandalelor în asfaltul încins. Pornesc.  Mă uit la oamenii de pe trotuare care se ascund sub umbrele ca să-și facă umbră. Este aglomerat. Toată lumea gonește în coloane de melci, înșiruiți pe străzi, în mașinuțele lor la adăpostul aerului condiționat. Din când în când se aud claxoane furioase. Aștept cuminte la semafor culoarea verde. Ridic ochii prin parbriz privind soarele care ne topește. Este roșu.  Se vede clar conturat de parca ar fi desenul unui copil pe o planșă. Este roșu vinețiu și-și aruncă veninul spre noi. Cerul este senin. Este turqoise. Drumul e anevoios de aglomerat. Semafoarele nu mai funcționează, accentuînd haosul. Un stol de pescaruși zboară atât de jos încât am impresia că o să se izbească de mașini.

Deodată e liniște. Nu se mai aud claxoanele și pescărușii au înghețat în zbor.  Mă uit in jur și nimeni și nimic nu se mai mișcă. Mă pleznesc. Eu pot să mă mișc, dar șoferul din mașina de alături nici măcar nu mai clipește. Mi-e frică. Cum dracu’ tocmai mie mi se pot întâmpla de-astea? Sigur e unul dintre visele mele ciudate… Dar nu e. Sunt singură și pot să mișc. Ce fac? Ce fac acum? Ce se întâmplă cu lumea?

Panica e întreruptă de o bătaie-n geam. Să fac atac de cord nu alta că un omuleț albastru îmi face semn să ies din mașină. Are pielea precum mătasea de culoare albastră și dungi portocalii ce par a fi vinișoare. Este ceva mai înalt decât mine și mă privește  pătrunzător. Are ochii ovali și negri, buze verzi cărnoase și bine conturate și în loc de nas are două buline albe. Are degete subțiri și lungi și face semn cu unul dintre ele să ies din mașină. Mișc negativ din cap. La naiba! Ăsta o să mă tortureze ca-n filmele de groază. De ce n-am înghețat și eu? De ce stă ființa aia în fața mea? Și totuși ceva din privirea lui mă face să deschid portiera. Afară este atât de plăcut, e vreme de primăvară.

Stau dreaptă-n fața lui. Nu mai mi-e frică. Oricum nu am ce să fac. Unde-i Chuck Norris când ai nevoie de el?  Se apropie de mine. Îmi ia ambele mâini în mâinile lui și mă privește fix în ochi. Da, acum înțeleg. Stăm mână-n mănă și mă întreabă ce vreau să-i arăt de pe planeta noastră. Bună întrebare…  Să începem cu veștile bune sau cu cele rele? Să-i arat Hawai sau Somalia? Nici nu-mi termin bine gândul că deja plutim. Mă ține strâns de mână. Alpii îmi vin în minte. Și în câteve clipe plutim deasupra unui colier de munți, de creste mărețe ninse și ochiuri de apă. Forme neregulate care se îmbină într-un spectacol fascinant. Pe rând, cu fiecare gând ajunge cât ai clipi la Polul Nord, trecem peste toată Europa admirând câmpiile și munți și așezările. Din când în când coborâm deasupra orașelor admirând construcțiile. Cumva îmi pare că nu am fost mai atentă la orele de geografie. Ne învârtim deasupra Coloseumului și admirăm aurora boreală. Ne jucăm cu pinguinii în Antarctica și hrănim girafele din Africa. Facem tumbe la cascada Iguazu, jucăm fața-ascunselea între ruinele maiașe și ne odihim la umbra unui palmier pe o plaja din Tahiti. Jucăm șotronul pe Zidul Chinezsc și ne scufundăm cu balenele-n Oceanul Atlantic.  Coborâm în peșteri și speriem liliecii și alergăm libelule pe câmpii cu maci. Am bătut lumea-n lung și lat gustând din fascinațiile ei. Ne întoarcem în Africa și-i arăt copii somalezi. Ne plimbăm prin spitale ruginite cu oameni agățati prin tuburi de viață. Îi arăt cimitirele pline de lacrimi. Trecem prin palate bogate și case sărăcăcioase.  Vizităm galerii de artă și canale pline cu aurolaci. Trecem pe deasupra centralelor nucleare și a zonei de război din Afganistan. Măncăm cartofi prăjiți și bem bere rece. Ascultăm Pink Floyd, Led Zeppelin, Placebo și Luiza Zan.

Nu vreau să-i spun cât de răi suntem. Cum uităm de noi și nu mai vedem frumusețile din jur înnegriți de ură, minciună și parșivitate. Nu vreau să-i spun de singurătatea noastră. A mea. Eu sunt un punct mic. Nu vreau să știe că suntem proști. Așa suntem doar noi românii și poate încă câteva nații. Restul sunt cu mult înaintea noastră. Nu vreau să știe de manele că o să ne facem și mai tare de râs ca și nație. Nu vreau să știe de cocalari și exploatarea omului în corporații.

Vreau să știe ce lume frumoasă avem  și cum o exploatăm. Vreau să știe cum ne cam batem joc de ea. Dar vreau să știe că ne și pasă. Vreau să știe că știm și să iubim dincolo de ura din priviri. Vreau să știe că ne e frică dar că suntem curajoși. Vreau să știe că iubim răsăriturile de soare și urâm fumul  înnecăcios al furnalelor. Vreau să știe ce sunt prietenii și iubirea. Vreau să știe ce e durerea și suferința. Vreau să  știe ce e sexul. Vreau să știe ce sunt lacrimile și ce e zâmbetul.

Vreau să știe că a început prima ediție a Festivalului Scrie despre Tine!