De vorbă cu extratereştrii despre omenire – Anca Argeşiu

 

Stau întinsă-n iarbă cu un strop de cer deasupra. Soarele de amiază târzie îmi plimbă frunze pe ochi şi exist. Exist aşa pur şi simplu ca firele de iarbă de sub degete, ca pietricica pe care o simt sub călcâiul drept şi pe care o împing să-mi fac loc mai aşezat. Am greieri în urechi şi-un pic de vânt îmi plimbă genele leneşe. Şi sunt iarbă, copac, aer, şi vânt, parcă toate de-odată şi respir cu tot pământul agăţat aşa într-un univers în care totul e într-un punct şi-n toate punctele de-odată.

Şi ştiu, nu ştiu cum ştiu, ştiu aşa pur şi simplu că lângă mine mai există o fiinţă. N-o văd, n-o aud, o ştiu acolo, o simt cumva. Nu-mi întorc capul; ar fi inutil, oricum n-aş vedea nimic palpabil alături. Simt doar o uşoară vibraţie, un tremur al aerului şi o prezenţă. E cineve lîngă mine, cineva altfel (sau poate nu) care a găsit un drum deschis şi care aşteaptă acum un fel de semn, de acceptare.

E ca o întrebare:

„Ai vrea să vorbeşti cu mine?”

Zâmbesc. Atât de simplu să fie? „Ce vrei să ştii?” Dar cumva ştiu deja ce am de „spus”, ştiu ce aşteaptă de la mine.

Doar o picătură mică, mică de secundă mă tem de ce-ar speria-o şi mă refugiez în frumos. Imaginile din mintea mea se reped la cai frumoşi şi pisici delicate, la lacuri verzi de munte şi la cascade spectaculoase, la flori, la apa turquoise de la marginea oceanului şi la întinderi lila de lavandă. Lumea despre care credem că ar fi perfectă fără noi. Mă gândesc la tatăl meu care avea convingerea că suntem nişte invadatori străini ai acestei planete pe care n-am ştiut decât s-o furăm şi s-o deturnăm.

„Animalele nu sunt nicioadată canalii” zicea tata. „Noi n-avem ce căuta în lumea asta. Nu suntem de aici”.

Nu ştiu dacă suntem de aici şi nu-mi pasă. Lumea asta e frumoasă pentru că suntem noi în ea să-i vedem frumuseţea. Poate e frumoasă doar pentru noi şi-mi trec imaginile înspre vibraţia de lângă mine aşa ca să vadă ce văd eu. Ce ştiu eu cum vede el (ea, it?) picatura de apă ce stă să cadă din vârful unei frunze?

Continui să mă uit la cer derulând imagini care să spună tot ceea ce cred că suntem şi cum suntem noi. Încerc un scenariu. Cu ce să încep? Cu cele rele desigur ca să termin cu cele bune şi să las gustul dulce. Trişez. Cui foloseşte? De ce mă tem? El (ea, it?) nu poate înţelege decât dacă las totul să curgă aşa cum curge ziua, lumina, pasiunea şi durerea.

Am mai văzut în câteva filme cum civilizaţii extraterestre treceau în revistă istoria omenirii aşa într-o secvenţă rapidă de film – cam aşa se succed imaginile şi în mintea mea doar că mult mai haotic pe măsură ce imaginile aleagă prin asociaţii libere:

  • Mama mea curajoasă şi tatăl meu supărat pe oameni;
  • vecinul care vine cu fasole bătută la uşă;
  • golanul gras şi obraznic ce afişează o siguranţă de sine care spune (dacă te uiţi mai atent) despre singurătatea şi neliniştea sa;
  • funcţionarul în costum, preocupat şi eficient, care a învăţat cum să privească şi cum să dea mâna dar a uitat că un zâmbet normal e mai penetrant decât orice gest corporal învăţat;
  • copilul murdar cu ochii alunecoşi care-ţi cere 1 leu de pâine şi scuipă în urma ta cu dispreţul care-i ţine loc de pavăză;
  • ochii inteligenţei ai prietenlui care te priveşte drept în ochi când îi povesteşti despre tine;
  • discursurile politice sforăitoare în toate limbile pământului – ochii muţi şi goi ai oratorilor, auto-minciuna care-i ajută să doarmă noaptea;
  • lumina lui Isus şi forţa liniştită a lui Gandhi;
  • muzică amestecată – sar de la Bach la Queen, trec aleatoriu la toţi muzicienii acestei lumi care ne-au ajutat să trăim şi să simţim, de la Sweet Child in Time şi Mad Hatter-ul lui Chick Corea la Adaggio lui Albinoni, de la Recviemul lui Mozart de-o perfecţiune şi-o profunzime care îţi par imposibil de egalat la vocea lui Pavarotti şi sfâşâierea răguşită a lui Jenis Joplin. Trec în goană de la unul la altul cu teama de a nu scăpa ceva – şi ştiu că n-am cum să nu uit;
  • pălărierul nebun a lui Alice şi planeta Micului Prinţ, basmele mereu aceleaşi, repetate în forme diferite, în timpuri diferite, miturile noastre limitate la număr dar suficiente;
  • cărţi geniale sau doar amuzante, cărţi care nu m-au lăsat să dorm, cărţi care m-au ajutat să trăiesc, cărţi care m-au redat pe mine mie însămi, cărţi vesele, triste sau dramatice, cărţi de-o frumuseşe poetică care-ţi taie respiraţia şi cărţi de-o duritate care te fac să te îndoieşti de tot, cărţi….;
  • Street dance si tango argentinian, Baryshnikov şi Fred Astaire, dansatori de step, de rock, de salsa, corpuri ce se răsucesc cu pasiune şi ritm sau cu eleganţă şi plutire, ardere, exaltare, pasiune, plăcere;
  • dictatori nebuni sau doar paranoici care şi-au justificat crimele prin principii şi idealuri;
  • nebunia de gloată în care oamenii devin doar instincte, instincte brute, instincte de supravieţuire;
  • agresorul de acasă care-şi loveşte femeia cu picioarele ca să-şi dovedească că e puternic, că nu-i e frică, că nu se simte pierdut, că e cineva;
  • arcade de piatră în care nişte artişti îşi pun visele, credinţele şi durerile, catedrale şi podoabe, imagini în tablouri sau fotografii, imagini pe peliculă în goană nebună – comedii şi drame, actori care trăiesc mai multe vieţi şi pe-a ta şi pe-a altora în care-şi strecoară propria viaţă. Staruri, vedete, actori de teatru, pantomimă, păpuşari, regizori, scenarişti, şcenografi. Decoruri, texte, cuvinte, zâmbete, lacrimi, pasiuni, speranţe – ăştia suntem noi.
  • înjurături şi bătăi, crime brutale greu de conceput, violuri, minciuni, tristeţi şi depresii, sinucideri, boli, moarte, credinţă oarbă sau negare, nesiguranţă, fragilitate, teamă, multă teamă;
  • zâmbete şi râs cu lacrimi, îmbrăţişări şi solidaritate şi peste tot setea de iubire.

Toate astea suntem noi căci suntem dependenţi de iubire, iubirea pe care o primim dar mai ales pe care-o dăm.

Poate animalele nu sunt canalii dar nu cred că asta e ce ne deosebeşte de ele – ceea ce ne defineşte e nevoia de dragoste şi nevoia de creaţie. Dragostea şi creaţia, sau lipsa lor, sunt sursa nebuniilor noastre, a cruzimilor noastre, a momentelor de graţie sau de decădere, a măreţiei noastre.

M-am aşezat cu gândul pe marginea patului lui Axel Munthe de la Anacapri şi-am început să recit uşor cu vocea lui Jean Gabin „Le jour ou quelqu’un vous aime, il fait tres beau!”

Soarele s-a stins uşor, eram singură în iarbă. Am zâmbit.