Străinul care a rămas străin – Oana B.

ImagePe străinul despre care vreau să vă povestesc l-am întâlnit la Ierusalim pe când zăceam dezamăgită în faţa grădinii Gheţimani pentru că sosisem acolo cu zece minute după ora închiderii. Mersesem ceva vreme prin soare, la deal, iar sedentarul din mine se gândea cu groază că va trebui să facă drumul ăsta din nou, peste trei ore, când se redeschidea. Era foarte cald – deşi abia sfârşit de martie – cald, uscat şi aglomerat. Turişti de toate naţiile se vânzoleau pe lângă mine, vorbeau fiecare pe limba lui, căutau, fotografiau, se strigau, îşi arătau, explicau, întrebau. Mulţi ruşi şi multe femei, foarte multe femei trecute bine de tinereţe, cu plase cu icoane în mână, care slabe, care mai corpolente, care îmbrobodite şi îmbrăcate în rochii de poliester şi papuci de plasă, care mai avute, cu bluze largi de mătase.

Domnul de la poartă mi-a arătat ceasul şi, într-o engleză aproximativă, mi-a sugerat să revin la cinci. Am căutat un petec de umbră, m-am aşezat pe o piatră, mi-am scos harta şi am încercat să mă regrupez. Eram la poalele Muntelui Măslinilor, în faţa mea se desfăşura larg întregul oraş vechi, cu pietrele lui, cu cupolele lui, cu amestecul lui fascinant de culori. Mai erau mii de lucruri de văzut, evident toate în cealaltă parte a oraşului, timp scurt şi dorinţă mare de a le cuprinde pe toate. În timpul acestui proces de luat hotărâri, se apropie de mine un cetăţean. M-am uitat lung la el, mergea apăsat, cu direcţie clară. Venea înspre mine. Eu mă îmbrăcasem ca de sfârşit de martie, mă înnăbuşeam de cald şi mă întrebam cum de nu leşină cu puloverul ăla cu dungi galbene, cu pantalonii lungi de jeans decolorat şi pantofii  închişi de piele întoarsă. Brunet, patruzeci şi un pic de ani, cu ten măsliniu, ochelari negri de soare, alură atletică şi dezinvoltă. Eu – aproximativ blondă, cu ochi albaştri, pielea albă, singură şi nu păream că m-aş grăbi undeva. Văzusem în zilele precedente de plimbare prin oraş ce înseamnă să fii europeancă în Ierusalim şi nu m-am mirat că venea atât de întins spre mine. Mă obişnuisem deja ca oamenii să mă abordeze pe stradă, să intre în vorbă cu mine, să mă invite la masă sau să mă ceară de nevastă.

M-a întrebat fără introducere dacă nu vreau să merg la Bethleem. Nu, nu voiam să merg la Bethleem. Bethleem e in Palestina, iar dacă cumva mi-ar fi trecut prin cap să merg la Bethleem, găseam eu un autobuz, cu siguranţă. S-a aşezat pe piatra mea de la umbră. M-am gândit că dacă mă înşfacă poate să ia pe mine vreo două capre, aşa ca m-am tras deoparte şi i-am repetat că nu mă interesează propunerile lui, oricare ar fi alea. A început să râdă şi să-mi spună că el e taximetrist, că din asta îşi câştigă existenţa şi că face drumul ăsta măcar o dată pe zi cu turişti de diverse sexe, naţii şi obârşii. Vorbea bine engleză, lucru care m-a încurajat să-i explic că nu am de gând să mă urc singură cu el în maşină ca să tăiem în lung şi-n lat teritorii controversate. “Dacă mai găseşti măcar un turist care să vrea să împartă drumul cu mine, merg”. S-a dus să caute, dar ruşii din jur nu păreau interesaţi, şi nici mie nu-mi stârneau vreun sentiment deosebit de încredere. A revenit. “Ăştia sunt toţi în grupuri organizate, nu vrea nimeni”, îmi spune, “Te duc la Bethleem, Ierihon, Marea Moartă, până diseară ne întoarcem”. Nu-mi venea nici să merg, nici să nu merg. O astfel de experienţă în România s-ar fi terminat scurt, mă ridicam şi plecam. Nici asta nu mi-a venit. Omul a înţeles că mi-e teamă, a înţeles şi de ce anume mi-era teamă şi atunci, ca validare supremă, a scos telefonul, un iPhone, normal, şi mi-a arătat o poză cu o femeie despre care mi-a spus că e nevastă-sa. Cu cele cinci fiice. După care a sunat-o pe nevastă şi a purtat pe speaker o conversaţie normală de om însurat, dar în limba engleză, ca să înţeleagă şi turiştii. Nu ştiu de ce acest gest mi-a dat mie încrederea să merg oriunde cu acest necunoscut, dar am acceptat. “Hai la Bethleem şi mai vedem acolo”. Ce putea să mi se întâmple urcându-mă în maşina unui necunoscut de culoare incertă, într-o ţară cu existenţă tulbure, îndreptându-mă spre Palestina? Cred că eram în siguranţă… M-am îndreptat către taxi, era un Mercedes negru, suficient de nou cât să păstreze mirosul înăuntru, cu scaune moi din piele şi muzică arăbească. Am simţit totuşi să anunţ pe cineva de acasă de călătoria pe care tocmai ce o începeam, am scos telefonul şi am remarcat cu stupefacţie că tocmai ce se descărcase. Atunci abia am intrat în panică. Pornisem deja la drum, iar eu eram în imposibilitatea de a lua legătura cu oricine în caz de nevoie. M-am tot foit, îmi auzeam inima în urechi. Ieşisem din oraş, eram pe un soi de autostradă, în deşert, în mijlocul unui peisaj selenar. Mă gândeam că nu am suficienţi bani la mine cât să-i ofer în caz de nevoie extremă. Că micul meu laptop, hainele de pe mine şi cerceii nu fac nici cât o ceapă degerată. Şi altele, de factură mult mai intimă…

A schimbat muzica, a pus ceva mai digerabil şi a dat-o mai încet. Am simţit că se prepară conversaţia şi am exprimat unul dintre puţinele gânduri lucide ce-mi treceau prin cap: “N-ai un încărcător de Nokia cu mufă subţire?””N-am, dar ne oprim şi cumpărăm.” Ceea ce s-a şi întâmplat, la primul magazin întâlnit în cale a coborât şi mi-a adus un încărcător de Nokia potrivit. Şi funcţional. Pe care nu mi-a luat bani şi pe care încă îl mai am. Nici acum nu ştiu de ce n-am fugit atunci. Cred că aveam în mine un amestec de adrenalină şi speranţă că oamenii nu sunt chiar toţi urâţi. Începuse sa-mi mai vină inima la loc, dar am sunat totuşi acasă, ca să evit să afle maică-mea ştiri despre mine de la CNN. I-am spus foarte evaziv unde şi cum mă duc – „da, mamă, cu grup, evident, este excursie organizată, am cumpărat-o de la hotel…” – şi mi-am zis că dacă am intrat în această horă trebuie să o joc. Aşa că am încercat să mă relaxez şi am intrat în conversaţie.

Mi-a vorbit despre locurile prin care treceam, despre el, de familia lui, de situaţia politică. E palestinian, musulman, s-a căsătorit foarte tânăr şi a făcut cinci fete în speranţa că odată şi-odată o să iasă şi un băiat. N-a fost să fie, dar nu e supărat. Le iubeşte pe toate egal, deşi e greu de întreţinut aşa o familie, soţia lui nu lucrează. Câştigă suficient de bine din taximetrie, maşina e a lui şi îşi ia vacanţă o dată pe an. Nu a ieşit niciodată din ţară. Nu crede în Statele Unite şi consideră că tot ceea ce se spune la ştiri despre situaţia din Palestina sunt fine lucrături de marketing. M-a întrebat despre mine. Câţi ani am, dacă am copii, dacă sunt căsătorită şi de ce am venit singură la Ierusalim. I-am zis în două vorbe că divorţasem de curând, că n-am copii şi că am venit singură pentru că era momentul unei experienţe solitare. Ştia de România, auzise de Ceauşescu şi mi-a recomandat să fac cât mai repede un copil. “Deja e târziu”, îmi spune întorcându-se grav către mine.

Călătoria până la Bethleem a durat cam cât îmi ia mie într-o dimineaţă de luni să ajung până în Drumul Taberei. Trecerea în Palestina a fost ca o intrare într-o parcare de mall, s-a ridicat o barieră şi am trecut. Într-adevăr, bariera a ridicat-o un domn cu puşca-n spate, dar nimic altceva nu mi-a dat măcar una dintre senzaţiile de nesiguranţă sau teamă la care mă aşteptam.

La Bethleem ne-am oprit la magazinul unor cunoştinţe, unde trebuia să-mi aştept ghidul care să-mi arate locurile. Amfitrionii – bărbaţi, evident – ne-au primit prietenos şi ne-au servit cu ceai şi sendvişuri. Era un magazin pentru turişti, mic, înghesuit, pe o străduţă îngustă şi umbrită. Vindeau suveniruri de tot felul, rafturile erau pline de statuete din lemn, eşarfe, magneţi, brăţări şi alte nimicuri de duzină. Cele două gazde arătau cel puţin dubios, foarte bruneţi, îmbăcaţi neglijent, vorbeau tare şi erau foarte atenţi cu musafirul cel nou. În speţă, cu mine. Mi s-au prezentat cu mare emfază piesele de rezistenţă din magazin: o sculptură în lemn a scenei naşterii împodobită cu nişte beculeţe tip Crăciun, nişte “pashmina” cu fir auriu şi ceva brăţări din metal vopsit cu scene biblice, “all handmade, lady, from the heart”. După turul de onoare ne-am aşezat în aşteptarea ghidului meu întârziat pe nişte taburete mici şi incomode, pe stradă, în faţa magazinului. La un ceai cald, o ţigară şi un sendviş s-a pornit o conversaţie relaxată despre turism şi despre cum mai merg afacerile în ziua de azi. Şi tot aşa, din vorbă-n vorbă, au început să apară întrebările către mine – câţi ani am, unde e soţul meu… În timp ce mă gândeam ce aş fi putut să răspund ca să pot vira elegant subiectul, taximetristul a răspuns în locul meu: “are doi copii aşa frumoşi… mi-a arătat poze cu ei şi cu soţul ei pe drum”. Am rămas mută. Am trecut, pe rând, prin sentimente de surpriză, vinovăţie, admiraţie şi respect pentru omul ăsta de care iniţial îmi fusese atâta teamă.

De unde nu voiam să merg decât până la Bethleem, mi-am continuat călătoria cu taxiul prin Palestina. Mi-am înmuiat picioarele în Marea Moartă, am văzut vestigiile de la Ierihon, am mâncat într-o tavernă ştiută numai de localnici, am petrecut o minunată zi de vacanţă şi am păşit prin locuri în care nici măcar nu mă gândeam că voi ajunge. Lucruri pe care prejudecata nu m-ar fi lăsat să le primesc.

Mi-a dat o carte de vizită pe care am pierdut-o a doua zi. Nu mai ştiu cum îl cheamă şi nici cum să-l găsesc dacă cumva voi reveni în Israel. Dar mi-a rămas în memorie ca un om cumsecade.