Strainul care a ramas strain,dar avem o poza impreuna(AyurDidi)

Image

Nu stiu cum e de obicei iarna nepaleza, dar tin minte ca in anul ala a fost cald. Un oarecare festival al strazii, care se nimerise sa inceapa tocmai cand sosiseram noi in Pokhara, calmul lac Pewa si un colt de Annapurna ne scoteau din camera de hotel si ne trimiteau aiurea, pe strada. Desi sa fi trecut cam 10 ani de atunci, imi aduc clar aminte de ziua in care ne-am oprit pe treptele din fata unui magazin in care se vindeau CD-uri piratate in editie de lux, atrase  de ritmul nus’ carei melodii, batand tactul si dand multumite din cap, asemeni cainilor din celuloid care se odihnesc pe bordul vreunei masini obosite.
Asa l-am cunoscut pe Raju. S-a ridicat, si-a dat pe spate parul lung si negru, pe care l-ar fi invidiat orice companie producatoare de vopsele si smacuri pentru par, a coborat cele 2-3 trepte care ne desparteau si ne-a intrebat daca nu vrem sa ascultam mai de aproape. La vremea aia chiuleam cu masura, ne mutam dintr-un hotel in altul si nu aveam absolut niciun fel de problema de a intra in vorba cu necunoscutii.

Dar sa nu ma departez de firul povestii : Raju era nepalez si din discutii reiesea ca atunci cand se intorcea in Pokhara era si un fel de potera de ocazie, care vindea turistilor cu chef de aventura trekking trips in Annapurna.  Toate astea le-am aflat, invitate de Raju la un pahar de vorba, la cafeneaua al carei nume l-am uitat.  Sa se fi numit Dream Café? Sau Blues Café? Cert e ca Nu-stiu-cum Café a devenit brusc locul nostru preferat. Tot la cafenea i-am intalnit pe Marcus, pe care initial am crezut ca il cheama Bachus, care avea unghiile vopsite in negru si era insurat cu o nepaleza, si pe Cato, care era din Mexic, si care era un fel de calator de profesie, in sensul ca pleca dintr-un loc in altul, iar atunci cand i se terminau resursele cauta o slujba de 2-3 luni, cat sa stranga bani pentru a pleca mai departe. Intr-o seara ni s-a alaturat o tipa, pe care atunci am vazut-o pentru prima si ultima data si pe care nu pot s-o uit pentru ca in ceaiul de iasomie a gasit un vierme alb si gras, umflat de atata apa fierbinte.  O voce prietenoasa i-a sugerat sa-si imagineze ca bea tequila, iar asta i-a pus capac. Nu; din fericire nu a vomitat pe nimeni, dar dupa fata pe care o facuse, imi vine greu sa cred ca a mai baut vreodata altfel de ceai decat la plic.
La cafeneaua Nu-stiu-cum a inceput si seara de Revelion. Raju sau vreunul din baietii de la bar trebuie sa fi sugerat vreun club, nici macar nu stiuseram ca exitau cluburi in Lake Side Pokhara, asa ca, parca aruncate intr-o masina a timpului, ne-am trezit intr-un cubicul, aflat la subsolul unei cladiri, ticsit de petrecareti ametiti.
Happy New Year! Happy New Year! Happy New Year! Happy New Year!
Happy New Year! inca mai strigam cu totii cand nepali polis a descins in tromba, lovind in dreapta si stanga cu niste bastoane de lemn. Printr-un noroc chior, si aproape luate pe sus de Raju&co, am scapat cu toate oasele intregi. Succesiunea evenimentelor de dupa fuga din club mi-e putin neclara pana in ziua de astazi. Imi amintesc ca afara era caldut, umed, iar noi lipaiam de zor prin baltile inca proaspete dupa ploaia ce tocmai statuse. Seara, dimineaat de acum, ca de altfel si aventura noastra nepaleza, s-a incheiat cu vin rosu, la cafeneaua fara nume.

De Raju nu am mai auzit nimic de atunci si in ciuda povestii comune ramane, pentru mine, un strain pe care l-am intalnit in fata unui magazin de muzica.