Străinul care a rămas străin…din păcate (Bee)

Din nefericire, azi voiam să scriu despre un străin pe care l-am întâlnit, şi căruia i-am împărtăşit povestea ce am ţesut-o în jurul său. Însă, zeii s-au răzgândit, şi-au încrucişat braţele şi s-au aliat împotriva mea.

M-au plimbat prin tot Clujul, târâindu-mi picioarele pe piatra cubică sau ciobită, în căutarea unui chip care să-mi inspire ceva, să-mi invie o poveste de mult uitată. Şi, după îndelungi căutări, când am ajuns să mă resemnez, am tras aer adânc în piept, simţind şi iz de ploaie, şi m-am întors înspre iubiţii mei complici. I-am prins de umeri, şi am zis: Piaţa Muzeului. Şi apoi renunţ. S-au privit şi s-au înţeles din priviri, şi am pornit toate trei, unul părăsindu-ne, înspre acel loc mistic, unde răsună balade rock, muzică jazz şi clasică.
„Nu cred că mai găsim pe cineva…” am zis eu, în timp ce priveam clădirile vechi, răsfăţându-mi plămânii cu aer proaspăt. Nici că am terminat de grăit, căci l-am văzut. Şezând pe terasa Casei Tauffer, alături de alţi trei prieteni sau doar cunoştiinţe pasagere, având în faţă o cafea, pe care o savura, mai mult din priviri. Ochii noştri s-au intersectat, însă, parcă la unison şi ceilalţi s-au uitat la noi. M-am blocat. Ştiam că trebuie să scriu despre el, chiar le spusesem şi fetelor, însă mâna îmi îngheţase pe coperta de carton a caietului. Am înghiţit în sec.

După câteva negocieri cu prietenele mele, ne-am aşezat la o masă alăturată. Am comandat o cafea, a treia pe ziua respectivă şi am deschis caietul, încercând să dau frâu liber imaginaţiei mele. Voiesc să menţionez că nu am reuşit. L-am mai privit câteva clipe, încercând să înţeleg ce vrea el defapt să exprime. Să văd lucrurile ascunse. Adevărul.

„Sunt un boem, un om îndrăgostit de viaţă, cum arareori vezi. Un poet al imaginilor, singurele dovezi ale poftei mele nebune de a vedea, înţelege, simţi şi trage în piept. Un singuratic, dar totodată un om care are mai mulţi prieteni decât simte nevoia. Uneori mă consider un Bukowski al imaginilor, alteori poate chiar un Neruda, datorită capacităţilor de a percepe subtilităţile unei umbre şi fineţea unei lumini.

Cel mai bun prieten al meu este Canon-ul meu. Nu contează modelul, nu are rost să mă pierd în detalii tehnice, pierzând astfel esenţa. Am o plăcere deosebită să ascult muzică de calitate, care poate să răscolească cele mai întunecate cotloane ale sufletului. Totodată, sunt un iubitor nedeclarat de poezie. Tânjesc după cuvinte frumos înşiruite, care nu sunt nevoie să fie neapărat pompoase, ci pline de stări, de preferabil pozitive, de spirit. Cu toate că îmi place literatura, eu nu cred că aş fi capabil să scriu. Nu poveşti lungi, interminabile, romane-fluvii. Eu gândesc în momente scurte, de care ştiu să profit la maximum.

Sunt un fumător, nu pentru că nu apreciez sănătatea sau natura, ci pentru că … ce om nu are un viciu? Fumez rar, mai mult alături de prieteni sau când singurul meu companion e natura şi chipurile necunoscute, ce ascund o poveste. Ştiu că fiecare om pe care-l văd are o lume a sa, dar care nu se oglindeşte, decât în ochii săi. De asta iubesc fotografia…pentru că-mi arată ceea ce muritorii de rând nu pot vedea…”

–          Pleacă! Mă anunţă una dintre complice, cu tonul ei suav, în timp ce scrijeleam de zor foile pătrăţoase. Mi-am ridicat capul şi am aruncat o privire îndurerată spre străinul care nu va ştii niciodată cum este perceput de lume.
–          Fugi după el! Arată-i ce scrii! FUGI! Mă îndemnă cealaltă.

Am oftat şi am lăsat pixul jos.

–          Nu. Nu pot să-i arăt ceva incomplet, ceva necizelat. Asta este…

Şi am aruncat o ultimă privire înspre el. Atunci, ni s-au încrucişat din nou drumurile. Şi am putut observa norul de melancolie ce pluteşte deasupra ochilor săi. Parcă-mi spunea: „la revedere, străino. Îmi pare rău.”

Am zâmbit cu jumătate de gură.

–          Asta e…va fi străinul pe care nu l-am cunoscut, şi pe care nu-l voi ţine minte cum e el în realitate, ci doar cum mi l-am imaginat.

Şi am continuat…

„Oricâtă fericire aş extrage din fotografie, sunt un om singuratic,  nostalgic parcă, după o altă viaţă, după o linişte interioară. Sunt un artist neînţeles, deocamdată…deocamdată. Dar, tu ştii ce înseamnă asta, nu străino? Ştii…”

Ultimele cuvinte le-am scris ca o interpretare a ultimei priviri.

–          Ce păcat…spuse una dintre complice.
–          De ce nu i-am făcut o poză? Întrebă cealaltă.

M-am uitat la ele şi am început să râd forţat.

–          Asta e. Data viitoare.

Şi am închis caietul cu sunet.