Strainul care a ramas strain (by Keitlin)

ccc

Paris, festival Solidays, vara, seara.  Tineri festivalisti in tinute nonconformiste dau tarcoale gheretelor cu mancare. Ma tarasc cu si printre ei , impreuna cu A., in cautare de hrana. Suntem lesinate de foame, supravietuim de dimineata, de la aterizarea in Paris, doar cu migdale inimoase (asa scrie pe pachetul luat din Bucuresti) si, desigur, bere de festival. Trecem de la un stand la altul, cercetand oferta – optiuni mai putine decat degetele de la o mana, dar tot ne e greu sa ne hotaram intre cartofi prajiti cu ketchup, chili  con carne si chinese noodles. Ne retragem pe o bordura , sa deliberam: unde e coada mai scurta? ;care e mai safe pentru stomac; si nerostit, dar reflex, care e mai silueta friendly? Obviously, chinese noodles. In secunda doi ne hotaram pentru chili con carne si ne asezam multumite, aproape euforice, la coada – ni se pare ca traim periculos. Nu stam mult si coada din fatza se dizolva – s-a terminat chili-ul. Ne regrupam dezamagite la coada cu noodles si intram in vorba cu doi tipi care se asaza in spatele nostru. Sunt francezi si nu stiu boaba de engleza,  ocazie numai buna sa-mi exersez franceza nemaifolosita din liceu si alcatuita in special din ‘oui’, ‘non’, ‘comment s’appele’ si multa mima. Ba chiar sa primesc si complimente pentru ea.  Din vorba-n vorba, reusim sa-i socam pe francezi – nu le vine sa creada ca am venit tocmai din Romania doar pentru concertul Manu Chao, adica doar pentru o zi. Dupa cum se mira, Romania le pare cel putin la fel de indepartata ca Africa. Ne intreaba neincrezatori cum sunt salariile la noi, cat am dat pe avión si cum e cu copiii orfani. Discutia incepe sa ma irite, le zic ca franceza mea e cam limitata si o dau pe engleza, ca sa-i umilesc. Din fericire randul la noodles ne vine repede si scapam de ei. Mergem sa mancam pe iarba, prin zona scenei unde urmeaza sa concerteze Manu Chao si Radio Bemba Sound System, barfindu-i pe cei doi.Dupa ce ne racorim cu francezii, decidem sa ne postam mai in fata scenei, insa e prea tarziu, altii mai fani ca noi au ocupat deja prímele randuri. In nici zece minute toata pajistea se umple, nu mai e mult pana la concert. Langa noi, doi tipi beau bere si se amuza in franceza. Judecand dupa tricourile galbene inscriptionate, sunt fani Manu Chao, asa ca devenim prietenoase atunci cand incearca sa intre in vorba cu noi. Manuel si prietenul lui stiu engleza si nu se mira deloc ca am venit din Romania special pentru concert, deducem ca ar fi fost chiar o prostie sa nu venim. Sunt fermecata, ii sorb cuvintele lui Manuel – Manu (cum se recomanda pentru prieteni) cand povesteste entuziasmat din biografia lui Manu Chao. Aflu ca mama lui Manu e de origine spaniola, ca si parintii lui Manu Chao. Nu e sigur de locul nasterii mamei lui Manu Chao, daca e Bilbao sau altul si se uita intrebator la mine, pentru confirmare. Ezit putin, pentru ca nu stiu, dar gandesc repede: daca recunosc ca nu stiu o sa par o impostoare. ‘Yes, yes, Bilbao!’ exclam hotarata. Continuam apoi sa ne alimentam reciproc delirul de fani inflacarati. Mi se pare un moment sublim, asa ca scot aparatul foto din rucsac, ca sa-l imortalizez. Asta o sa ma ajute, imi spun, si sa evit alte intrebari capcana.

mAplauzele si uralele multimii ne intrerup photo session-ul– incepe  concertul. Manu si prietenul lui chiuie din toti rarunchii. Chiuim si noi si ne place, o tinem asa tot intro-ul. La piesa a doua Manu de langa noi  canta la unison cu Manu de pe scena – stie toate versurile, iar la refren se intoarce catre noi, cantand si mai cu foc.  Cant si eu , bucuroasa ca nu sunt luata din nou prin surprindere, pentru ca refrenurile le cam stiu. Piesele trei si patru trec la fel, doar ca suntem mult mai inghesuiti, cei din spate vor sa se apropie de scena si ne preseaza. La piesa cinci euforia e máxima, sunt fericita, concertul este exact cum mi-am imaginat! In toata valtoarea, la piesa sase incep sa simt un iz neplacut care se insinueaza printre noi. Il ignor si-mi vad de cantat, insa mirosul devine tot mai pregnant si de neignorat. Il recunosc in cele din urma si ma crispez. Ma opresc din dansat si privesc in jur la insotitorii mei, ca sa-mi confirm banuiala. Elanul lor s-a mai domolit, incearca si ei sa-si dea seama ce se intampla. Pe masura ce mirosul se inteteste, micul nostru grup devine tot mai nervos. Manu priveste suspicios si incruntat in jur, apoi exclama furios : ‘Fucking chili! It’s from the fucking chili’. Ingrozita, imi ingrop nasul in tricoul ud de transpiratie. Manu ne intreaba daca vrem sa ajungem in fata scenei. Tipam recunoscatori ‘Yeees!’ asa ca incepe sa arunce coate, cautand o bresa in grupul din fata noastra, ajutat si de prietenul lui. In zadar, n-ai unde sa arunci un ac. Imi mut rucsacul in fata, ca un scut, si ma alatur lor, intr-un fel de pogo sugrumat. Impartim coate si picioare celor cei din jur, sub pretextul ca dansam, incercand sa indepartam macar sursa mirosului, daca nu putem fugi noi de el. Nu reusim sa ne miscam nici zece centimetri, in timp ce mirosul devine toxic. Ma cuprinde disperarea, imi simt porii deschizandu-se si absorbind mirosul monstruos. Pe scena, Manu Chao e in mare verva, canta nestingherit si nu inteleg cum poate fi atat de relaxat, cum de nu a ajuns inca si la el. Deodata, imi vine o idee: ii strig lui A., ii traduc apoi si lui Manu, aratand deznadajduita spre scena: ‘I’m sick! I gotta get out!’, ceea ce nu e departe de adevar. Manu e pe faza, ii zice in franceza prietenului ca mi-e rau si trebuie sa ma scoata de acolo. Cei doi ma ridica pe brate, apuc doar sa-i las rucsacul lui A. Apoi incep sa plutesc, purtata de bratele multimii, in timp ce in spate se aude ca prin vis ‘She’s sick! Make way, she’s sick!’. Cred ca asa se simte un star,  ma gandesc, si ma felicit pt ideea geniala , care ma va scapa de miros si ma va aduce fata-n fata cu Manu Chao, in primul rand. Bratele se agita, stafful din fata scenei se agita, inchid ochii si savurez.

Ma trezesc la punctul de prim ajutor amenajat in dreapta scenei. Voluntarii ma conduc la un scaun si ma intreaba in franceza cum ma simt, daca ma doare ceva. Le raspund ‘bien’ cu voce slaba, usor nemultumita, pentru ca nu este tocmai ceea ce speram, drept care voluntarii imi zic sa astept acolo si se intorc la ale lor. Raman pe scaun o bucata buna , cel putin zece minute, in care ascult concertul si devin tot mai frustrata ca ratez partea cea mai misto. In acelasi timp, simt cum ma usuc de la o sete pe cat de brusca, pe atat de chinuitoare. Apare in cele din urma o tipa tanara, cu un fel de registru in mana. Se asaza langa mine si incepe sa ma intrebe adresa si alte nimicuri gen cu ce scop sunt venita in Paris. Intre doua intrebari ii strecor timid: ‘Pouvez-vous…un verre d’eau…’ Dar ma ignora si continua interogatoriul. Imi vine sa-i urlu: ‘La soif m’assasine!’, cum i-am spus odata profei de franceza in liceu, cand a trebuit sa formulez o propozitie cu nou invatatul cuvant ‘la soif (setea)’. Ma abtin, doar am ajuns aici pentru ca mi-e rau si trebuie sa par slabita, nu vreau sa par o impostoare. Tipa termina intrebarile intr-un final si catadicseste sa-mi aduca o jumatate de pahar de apa, de undeva din afara cortului, apoi imi arata iesirea catre concert. Revin in multime inviorata. Cautand-i pe A. si pe Manu, gasesc o pozitie excelenta in primul rand, cu o vedere la scena de invidiat, asa ca raman aici pentru restul concertului. Reusesc sa ma regasesc cu A. la final, dar Manu si prietenul lui au disparut. In drum spre iesire, picioarele mi se impleticesc intr-un tricou galben, de fan Manu Chao. Il ridic, arata exact ca tricoul lui Manu. Imi inabus impulsul de a-l mirosi, il indes in rucsac si pornesc  mai departe.