Strainul din casa – Oana B.

O stiu pe mama, practic dintotdeauna, am locuit aproape jumatate din viata mea impreuna. Stiu ca era blonda si mirosea frumos, stiu ca facea cele mai bune chiftele din lume, ca avea niste cizme la care am tanjit toata copilaria – si care evident ca nu mi-au mai venit cand am crescut – ca voia sa fiu cel mai destept si mai bun copil din univers, ca l-a iubit pe tata asa cum putine femei si-au iubit barbatii si mai stiu ca acum a imbatranit… Ea mi-a cumparat tricou cu Milli Vanilli cand eram adolescenta, ei i-am marturisit primul amor, dar tocmai ei n-am putut sa-i spun ca am luat 1 la geografie pentru ca m-a prins copiind.

Mama are 75 de ani si de putin timp locuieste singura. Sunt ani de zile de cand nu mai vede, de cand e dependenta de cineva pentru aproape orice. Mai intai de tata, mai nou de mine. Se misca din ce in ce mai greu, e din ce mai neajutorata si parca din ce in ce mai mica…  De putin timp petrecem mult timp impreuna in camaruta ei – cea care a fost camera mea de copil si pe care i-am cedat-o cand am plecat de acasa – are un pat mic, patul meu, sifonierul de la bunica, un fotoliu pe care ma asez eu de fiecare data, masa cu televizorul care merge aproape in permanenta pe cate un post de stiri si o masuta mica plina de nimicurile ei necesare: telecomanda, un radio, telefonul, agendele, markerele ei negre, groase, medicamentele. Si de putin timp mama vorbeste cu mine lucruri din sfere pe care nu le-a atins niciodata.

Mai intai mi-a povestit ca avrut sa se faca farmacista, dar n-a fost sa fie. Apoi mi-a zis de excursia pe care a facut-o singura la Paris in ’66 si despre elvetianul cunoscut in tren care i-a trimis ani de zile scrisori rugand-o macar sa-i raspunda… Mi-a mai marturist cateva amoruri pre-conjugale cat sa inteleg ca totusi ea, inainte sa fie mama cuiva, este femeie. Dupa care, revenind in timpurile noastre, imi spune ca a fost la televizor zilele trecute un reportaj despre cum se distreaza tinerii de 1 Mai in Vama. Si ca ea nu intelege conceptul acesta de „am venit sa bem si sa ne distram”. Ca ea stie Vama Veche de demult, de cand era foarte tanara, de cand era vorba despre altceva. „O data am mers cu motocicleta, vai ce obositor a fost…”, imi spune ca si cum mi-ar fi adus o felie de chec de la bucatarie. „Cum, mama, cu motocicleta?” Si atunci primesc din nimic informatia ca maica-mea are permis categorie A, ca a avut „o Jawa de o suta douascinci” si ca a batut drumurile tarii pe doua roti o vreme. Pana a cazut cu ea, s-a speriat si s-a lasat… N-a mai incercat vreodata si nici carnet pentru masina nu si-a luat. „Am facut scoala, dar la examen nu m-am dus, ca zugraveam”. O scuza la fel de buna ca oricare alta pentru a nu se mai urca vreodata la comanda vreunui vehicul motorizat.

Ea e mama. Daca maine aflu ca s-a nascut in Patagonia si ca are un frate de cruce negru, revin cu completari.