Straina din casa – by Rugz

Străina e binecunoscută. Ne iubim, dar nu mai stăm în aceeaşi casă. E pentru binele amândurora. E vorba de Mama, desigur, cunoscută între copiii ei ca Mamz – scurt pentru Mamzilla, dar voi puteţi să-i spuneţi Em.

Experimentul a fost inopinat: eram cinci în maşină – Em, Tata, frati-miu, prietena lui şi cu mine, în drum înapoi din PH, zona de baştină a jumătăţii materne a familiei. Cum stăteam ca sardinele în spate cele trei gagici, un salt al maşinii pe DN1 o trezeşte pe Em din transă şi dintr-o dată începe să depene, mai mult cu Tata decât cu noi, amintirile ei din liceu. Pe mine nu mă trezise saltul, aşa că nu am început să ascult decât undeva pe la jumătatea poveştii.

Au avut acum câteva veri reuniunea de 40 de ani. Mai bine de jumătate din clasa ei fuseseră colegi toţi cei 12 ani de şcoală. Nu mai ştiu ce făceau înainte, dar de la reuniune, în fiecare an, în prima sâmbătă din iunie, şi-au dat întâlnire la o statuie din Ploieşti, de unde pornesc toţi care reuşesc să se adune spre o cârciumă, aşa că are informaţii relativ proaspete despre mulţi dintre foştii ei colegi. În poveste, Em virează către “un băiat” – zice ea, ca apoi să se corecteze. “Ei, băiat… De fapt e doctor acum”. Profesia, bineînţeles, nu 6 decenii de viaţă, stă martoră faptului că eşti adult.  Să-i spunem Dom’ Doctor Marcel, nu doar pentru anonimat, ci şi pentru a acoperi lacunele memoriei mele. Au urmat apoi câteva detalii biografice despre el şi câteva frânturi din viaţa lui actuală. Dar Dom’ Doctor Marcel, în an cu Em la Liceul Mihai Viteazul din Ploieşti în vremuri de demult, se urcă pe podium şi se aşază în lumina reflectoarelor pentru un gest făcut în veselia reuniunii de patruj:

Când să se tragă-n fotografie toţi cei prezenţi – inclusiv o dirigintă simpatică şi matusalemica – Dom’ Doctor Marcel, puţin cherchelit, strigă tuturor, gesticulând agitat “Staţi! Staţi!”. Din colţul lui de fotografie se îndreaptă spre Em – care stătea mult mai în miezul lucrurilor – şi-i mărturiseşte “Te rog mult, lasă-mă… lasă-mă doar o dată să fac şi io ceva ce mi-am dorit să fac toooot liceul.” După o uşoară ezitare, reuşeşte să nu se piardă. “Da’ să nu te superi!” Apoi, fără să aştepte un răspuns, Dom’ Doctor Marcel rânjeşte-n aparat, apucă poalele fustei Emei şi le ridică. Clic clic poză.

Em nu s-a suparat.