Obiectul neidentifcat si totusi usor identificabil by Osi

Obiectul neidentificat era un obiect ușor identificabil: o carte – Poștașul sună întotdeauna de două ori – James M Cain. Cartea am cumpărat-o acum o săptămână dintr-un hypermarket, în timp ce eram în interes de serviciu, venită cu un alt scop, dar m-am oprit la raionul de carte înainte de a da curs activității.  Era într-un maldăr de cărți, aruncate într-un coș, la preț de gumă de mestecat. Recunosc, știam de film (pe care nu l-am văzut) și tocmai pentru că nu am văzut filmul am vrut mai întâi să o citesc. Nu mai am timp nici să mai citesc mare lucru în afară de mailuri, așa că părea o lectură promițătoare pentru dimineața de weekend la cafea, când în loc de butonez facebook-ul puteam să mă delectez citind. Eram și intrigată, că mă repet, știam că a fost făcut filmul, dar cartea pare atât de subțire, oare cum au scos un film din cele o sută și ceva de pagini? Evident, nu apucat să o citesc. Am ales fix această carte pentru  a vedea dacă are puterea de a trezi și altor oameni curiozitatea.

 1 Locatia 1: Gura de metrou dinspre KFC Piața Romană. Este ora 8,20. Poziționarea cărții: să dea lumea cu nasu-n ea pe marginea de beton dintre scara rulantă care urcă dinspre interior spre exterior și scarile fixe.

Timp de observație: 20 de minute.

Rezultate:

  1. Un puști care vorbea la telefon și se fâțâia de colo-colo, ajunge în dreptul cărții, o privește, citește titlul, o răsfoiește și își continuă fâțâitul și conversația la telefon.

2 În restul de vreo 20 minute oamenii trec nepăsători. Ies buluc de la metrou sau coboară scările, cei mai mulți dintre ei nici nu o văd (cam 90%). Cei cărora care totuși li se pare ciudat, aruncă priviri suspecte și merg cu gândurile și preocupările lor mai departe, fără a schița vreun gest de curiozitate.

3. Între timp, 2  pentru că se pare că spiritul de observație al oamenilor e ca și inexistent, schimb locația cărții. O pun pe jos, inainte de a coborî scările la metrou, pe jos, deschisă, cu coperțile-n sus. Nici așa nu dă mare importanță. Poate unora li se pare doar un alt gunoi de pe jos din București, unii pășesc gingaș peste ea fără interes, cei mai mulți nici nu o văd.

4. Când mă pregătesc să plec, convinsă că poate cartea e de vină, că dacă puneam vreun lanț de aur de un deget grosime aș fi trezit  interesul oamenilor, un domn se apleacă, o ridică, o inchide,   și în timp ce coboară treptele citește titlul,  o întoarce pe toate părțile, o ia într-o mână și coboară la metrou. Pornesc după domn și îl abordez:

–          Bună seara, mă numesc Adriana și puteți vă rog să-mi spuneți ce v-a determinat să luați cartea de jos?

Domnul, déjà spre vârsta a treia, grizonat, ținea într-o mână un rucsac și în cealaltă  cartea.  Mută cartea în aceeași mână cu ruscacul. Nici nu termin bine de vorbit că îmi înmânează cartea fără să zică nimic. Este ușor surprins și pare încurcat.

–          Era pe jos, răspunde.

–          Și totuși ce v-a făcut să o ridicați și să o luați? Domnul e circumspect. Îl simt tensionat și nu mi se pare a fi în largul lui. Știți, continui eu pentru a-mi explica “interogatoriul”, fac parte dintr-o echipă experimentală și vrem să vedem cum reacționează oamenii când văd o carte pe jos. Mulți au trecut pe lângă ea, dvs ați luat-o. Puteți vă rog să-mi spuneți de ce? Domnul se uită la mine:

–          Păi eu vând cărți. Cum era să o las pe jos? Apoi, uitându-se la carte adaugă: e o carte bună, mai veche (aș completa în sensul de an scriere, pentru că cartea era nou-nouță) după care s-a făcut și un film. Ține cartea în continuare în mănă.

–          Vă mulțumesc fumos, dar din păcate nu pot să vi-o  las.

Domnul îmi înmânează cartea și se face nevăzut după barele lucioase spre trenul de metal.

Locația 2: Piața Romană, intrarea la Mc Donnalds. Cartea e deschisă, cu coperțile-n sus.

3

Timp de observație: maxim 10 minute. Fiind un punct de întâlnire, oamenii privesc în zare, se uită după cei pe care îi așteaptă, sunt relativ statici. Fiind déjà și târziu, nici lumea nu se mai îmbulzește la fast food. Cartea stă singurică pe caldarâm pentru foarte puțin timp.

Apare o domnișoară, se apleacă, o ridică și intră pe terasă la MC. O urmăresc și când să intre în încăpere, o abordez. Mă prezint și o întreb același lucru, ce a făcut-o să ia cartea de pe jos. Domnișoara e foarte deschisă și prietenoasă. Îmi spune ca ea citește mult și că i-ar fi părut rău să lase cartea acolo jos singură, deși pentru o secundă i-a trecut prin cap oare cum i-a căzut cuiva cartea fix în poziția în care o găsise, dar că s-a gândit că ar putea fi interesantă și de aceea a luat-o. Îi spun că fac parte dintr-o echipă experimentală, că au fost atâția oameni care au trecut pe lângă carte fără să o vadă, la care ea adaugă: Păcat.

Deja încurcăm lumea, suntem între două uși, între cele de intrare și cele de ieșire sau cele de ieșire și cele de intrare. Oricum nu contează. Lumea trece prin ele, deschide închide, merge înainte, ne ocolește pe noi, cei care îi stăm în drum, ușor deranjați de locul neobijnuit găsit pentru discuție.

Și lumea trece. Merge mai departe. Vede sau nu, se împiedică sau nu, observă sau nu, dă cu piciorul sau  nu, ia sau nu. Fără ezitare. Sau nu.