Obiectul neidentificat – Carmen Dominte

O zi caldă de mai. O floare simplă şi neatrăgătoare. Un parc din mijlocul oraşului, multă lume, multă îngheţată, multe bărci pe lac, biciclete pe câte o alee lăturalnică, câini şi câteva statui. La ora aceea se strânseseră deja mulţi oameni. Tocurile pantofilor răsunau sacadat pe asfalt. Oameni care semănau unii cu alţii treceau încoace şi-ncolo. Unii dintre ei stăteau la coadă la debarcader, alţii stăteau pe banci. Frunzele se mişcau lent deasupra capetelor lor. Pe una din bănci cineva a lăsat un trandafir alb. Câteva minute nu s-a aşezat nimeni lângă el. La un moment dat un câine a trecut şi l-a mirosit câteva secunde. A înconjurat de două ori banca şi apoi s-a oprit. Fără să mai întoarcă deloc capul spre floare, a ridicat un picior şi a făcut pipi pe un picior al băncii. A plecat în fugă. A urmat o bătrână. Mers greu şi apăsat. S-a aşezat în cealaltă parte a băncii. A privit înspre trandafir însă nu părea să-l fi observat. A scos din geantă o bomboană şi a închis tacticos geanta. Zgomotul cataramei s-a auzit puternic. A desfăcut hârtia de pe bomboană şi apoi a pus-o într-un buzunar. A început să molfăie bomboana. S-a încruntat puţin. Pesemne zahărul a atins un nerv. Buzele ei s-au ţuguiat şi puţină salivă i s-a prelins pe bărbie. Vântul adia uşor prin părul ei rar şi printre petalele florii ce stătea nimişcată în cealaltă parte a băncii. După doar câteva minute bătrâna s-a ridicat şi a plecat încă molfăindu-şi bomboana. Doi tineri s-au aşezat imediat înlocul bătrânei. El apăsa ecanul telefonului în timp ce ea îl urmărea atent. N-a durat mult şi cei doi au început să se sărute. Apoi ea s-a întors cu spatele la spătarul băncii şi el şi-a ridicat braţul peste umărul ei. Ea a observat floarea. A luat-o şi a privit-o câteva secunde. A început să lovească uşor cu floarea piciorul lui în timp ce îi vorbea insistent. El părea să nu o asculte, doar trandafirul puncta tranşant cuvintele ei. La câteva minute, s-au ridicat şi s-au îndepărtat de bancă luând floarea cu ei. La capătul aleei s-au oprit puţin şi ea a lăsat trandafirul pe ultima bancă din alee.
Timp de jumătate de oră n-a mai trecut nimeni. Petalele au devenit din ce în ce mai moi şi mai zbârcite. Vântul adia plăcut însă nu le mai mişca. Acum atânau lălâi printre stinghiile băncii. Multe persoane au trecut pe acolo. Copii cu biciclete, tineri cu role, perechi ţinându-se de mână, sau mergând departe unul decelălalt. Pentru câteva secunde o fetiţă a luat floarea şi a vrut să o plimbe cu bicicleta ei. Tatăl i-a luat însă floarea din mână şi a pus-o din nou pe bancă. Fetiţa a insistat şi a luat-o din nou. Tatăl s-a aplecat asupra ei şi i-a explicat că florile nu se plimbă cu bicicleta. Floarea a fost lăsat din nou pe bancă, fetiţa luată de mână şi bicicleta ei târâtă în urma lor. Până la capătul aleei, fetiţa era din nou pe bicicletă înaintând voioasă.
Începea treptat să se înnopteze. Un puşti pe un skate-board şi cu căştile pe urechi s-a oprit în dreptul băncii. S-a aşezat lângă floare şi a început să-şi legene un picior. Pentru câteva minute a verificat roţile skate-boardul. Când s-a ridicat a observat floarea ofilită. A privit-o o secundă apoi a luat-o, fluturat-o puţin prin vânt,apoi i-a strâns puternic petalele într-o palmă şi a aruncat-o sub bancă. A plecat fără să se întoarcă privirea. De sub stinghiile băncii floarea nu se mai vedea, era ascunsă de alte frunze şi fire de iarbă mult mai înalte.