Prietenul din strainatate: Strada Ramnicu Valcea vs Calle Arenal

Râmnicu Vâlcea, strada mea ( Bucuresti)

Imagen

Este inghitita de verdeata, o jungla unde ciori si maidanezi ragusiti cu coada incovrigata iti dau binete cu vocile lor joase de bariton care se armonizeaza aproape la unison cu cele de soprano ale vrabiorilor.

Pe ambele parti ale strazii, cladiri umeri in umeri zambesc aratandu-si plombele de termopan si facandu-si cu ochiul stralucitor de staniol, care le acopera geamurile. Unele isi arata mandre crapaturile si ridurile ca si locuitorii lor, care stau la fel de ridati in fata blocului la soare. Timpul a ramas prizioner, rapit in balcoanele inchise. Cateva blocuri isi acopera imperfectiunile cu banere, asa cum fac femeile mai grase si in varsta din cartier cand isi pun un capot pentru a-si ascunde corpul deformat. Alte blocuri, mai cochete, au incercat sa intinereasca facandu-si un “lifting” care le acopera fetele cu un botox de polistiren colorat.

Cladirile sunt imbratisate de o hora de copaci inalti si frunzosi care le ghidila sub barba pana la etajul patru. Densa vegetatie susoteste cand treci si o briza usoara iti leagana mersul. Prin venele deschise ale strazii in forma de benzi, circula masini; la mijloc se inalta o noua generatie de copaci care fac cu mana parca dorind drum bun ambulantelor tipatoare si masinilor care trec ca un fulger pe patru roti. Rasuna de la un colt la altul scuturatul covoarelor si discutiile intre vecini.

La marginea trotuarului cativa copaci adolescenti se hilizesc la suflul brizei aruncand cu obraznicie si complicitate vantului frunze deasupra capului trecatorilor. Briza te ia de mana aducand mirosuri de flori de liliac, migdal de care inca atarna martisori captivi printre mugurii noi. Miroase puternic a viata, a meri, ciresi, pruni, duzi si iarba proaspat tunsa. Aroma ciorbelor pluteste la fiecare pas, seducandu-te in soapta, tentandu-te sa intri in scara si sa gusti din ele, ca niste sirene cantand in surdina.

Briza se transforma intr-un vant puternic pe la mijlocul strazii unde verdeata devine stepa si fantoma cladirilor pe jumatate construite se ridica in varful picioarelor curioase incercand sa fie la inaltimea celorlalte cladiri. De jur in imprejur sunt doar cateva ierburi si o muscatura mare de beton care a lasat o gaura in verdeata unde acum zace o benzinarie. O macara vegheaza vesnic norii rotindu-se lenesa din cand in cand. Acolo zilnic porneste un duel de mirosuri, acru si metalic de benzina, de paine calda si dulceag de aluat, trei arome care delimiteaza un triunghi al Bermudelor – brutaria, patiseria si benzinaria – unde timp de cateva secunde simti ca dispari printre mirosurile purtate de vant si cand te trezesti esti deja intr-o alta parte fara sa stii cum ai ajuns acolo.

Pe ambele margini ale strazii sunt asezate siruri intregi de banci delimitand bine zonele. Intr-o  parte, vârstnici cu baticuri si palarii stau de vorba in timp ce-si scot papucii si-si intind picioarele de forma automata. Intr-o alta parte tineri zgomotosi glumesc, se imping, beau bere si rad. Printre ei cativa vanzatori ambulanti de fructe, haine, flori isi disputa trotuarul cu masinile sau stapanii care isi plimba absenti cateii.

Din cand in cand apare cate o cabina telefonica fara geamuri unde maidanezii moțăie linistiti ridicand o spranceana la pasul trecatorilor.

Strada este stropita de magazine alimentare si mici afaceri care se lupta pentru spatiu cu petele colorate si brizbizurile de la cazinouri si case de pariuri sportive care seamana cu ciuperci exotice in contrast cu albul si negrul magazinelor. Este un peisaj psihedelic. In fata acestor cazinouri si case de pariuri intalnesti grupuri de tineri care vorbesc cu voce tare la smartphon-uri,  scuturandu-si bratarele de aur si argint in timp ce inconjoara bancile cu coji de seminte negre cara fac strada sa arate ca un mare pepene rosu.

Femeile cu copii, bunicii si muncitorii hoinaresc pe ambele parti ca niste furnici incercand sa ajunga in gaura lor. Merg incet, in sir indian cu cumparaturile intr-o mana si grijile intr-o alta.

Buricul strazii este semnalat de un rond care desparte strada in doua. Aici o alta strada se varsa in strada mea si timp de cativa metri strada sufera de personalitate dubla; pe partea stanga Ramnicu Sarat, pe partea dreapta Ramnicu Valcea se unesc, varful degetelor se ating pentru o clipa, dupa care strada devine una din nou.

Buricul este inconjurat de masini si de o parte de un loc de joaca pentru copii care aduce nori de rasete amplificate de ecoul conic al buricului si intra prin geamuri, in fortaretele de beton inundand cu veselie coltul scarilor. Spre capatul strazii, la stanga, este o policlinica batrana, aproape uitata, la care cineva vine in vizita din cand in cand. Se alatura cateva magazine second sau cu marfa de la chinezi in colori vii si stralucitoare care hipnotizeaza trecatorii ce se indreapta spre piata. Piata Bobocica este una mica, cateva tarabe isi arata cu mandrie marfa. Deodata strada miroase a primavara, a ceapa verde, salata, capsuni, a sange proaspat de la macelarie, a miros acru de muraturi, masline, branzeturi si a iz de saorma.

Vizavi de piata, pe partea dreapta, mirosul acid de dude strivite se amesteca cu cel de vin ieftin pe care-l impart boschetarii sub copaci, parand scosi dintr-un tablou de Cezane,Velazquez sau Lautrec, pozand la soare si mirosind a must incalzit. Stau si impart vinul intre ei, maidanezii anesteziati de miros si caldura, se adapostesc sub picioarelor bancilor sau copacilor si dorm fara griji printre tipetele si vorbele neinteligibile, un limbaj descrifrat de boschetari cu inca o gura de vin.

Ridic privirea si apare maiestuos uriasul supermarket Real unde strada mea se stinge zgomotoasa printre ambulante stridente si claxoane nervoase. Acolo incepe o alta strada si o alta poveste.

 Arenal, la calle de María (Madrid)

By: María Herranz

Imagen

Strada Arenal ar trebuie sa se cheme mai bine Strada Mare sau Raul pentru ca strada este o maree umana care se misca la o viteza constanta, ca o masa volatila care se deplaseaza unitar si care imi aminteste exact de apa raului care curge pe malul ei bine modelat. Si ma opresc sa ma gandesc ‘’De ce se cheama Arenal?’’ Este evident ca exista un motiv, pentru ca in antichitate numele strazilor tinea de bun simt nu ca acum cand orice “vedeta” are o strada sau un complex de vile sau in cel mai bun caz un rond. Dar in secolol XVI, in Madridul asta mozarab care dupa a devenit al habsburgilor, strada asta era doar un camp de nisip unde ajungeau alte strazi de pe un punct mai inalt si care aducea nisipul pana acolo si ‘’voila!’’ de acolo i se trage numele.

Prima senzatie pe care o simti cand te plimbi pe strada mea, o strada peatonala in centrul Madridului, este aceea ca se misca intr-o masa care se modeleaza in timp ce asculti murmurul conversatiilor trecatorilor sau muzica stradala, aproape toate sunt piese de muzica clasica ceea ce este normal, avand in vedere ca este strada care duce spre Opera.

Sunetul strazii mi se pare placut, incepe de dimineata devreme, cand bisericile de pe aceasta strada si cele alaturate se trezesc si ma trezesc. Clopotele rasuna transportandu-te intr-un loc si spatiu mai simple, de demult sau undeva la tara. Pentru mine este un privilegiu sa-mi incep ziua cu aceasta simplicitate. Cu acest zgomot nu te simti singur niciodata.

Strada Arenal are trei tipuri de locuitori:

  • Cei care locuim acolo (si nu oricui ii place sa locuiasca aici) sau cei care lucreaza in magazine.
  •  Turisti, mii si mii de turisti, de toate culorile; turisti din intreaga tara sau din afara tarii, accente imposibile, unii mai badarani altii mai bine educati, cu familia, in grupuri sau de unii singuri…  concentrati la ale lor.
  • Actori, muzicieni, pictori si vanzatori ambulanti care se intalnesc de-a lungul strazii in fiecare zi, ocupand acelasi loc, asta daca nu ajunge vreun destept care ii ia locul si porneste o cearta care se opreste dupa cateva vorbe pe ton ridicat.

Pe langa aceste tipuri de locuitori mai gasim si vanzatori-cumparatori de aur, despre care nu prea vreau sa spun multe, sunt enervanti, nu doar ca-i vezi de la o posta pentru ca poarta veste galbene fosforescente dar pe deasupra vin langa tine si incep sa cante: ‘’Aur aur, cumpar aur!’’, si profitand de ocazie iti arunca cate un comentariu urat care e de ajuns sa-ti strice ziua.

Desi este una dintre strazile din Madrid cu mai mult flux uman cei care locuim aici ne cunoastem, uneori doar in trecere, cum ar fi cu baiatul de la Joy Eslava care nu-ti mai da un fluturas dupa ce l-ai refuzat de douazeci de ori in prealabil, femeia care cerseste in fata Bisericii de San Ginés si nu iti mai cere nimic, artistul care picteaza tablouri la minut pe sticla de 10×15 si care iti zambeste cand treci pe langa el, si cand “ la cangrejo” (‘’crabul’’) sufera o criza de epilepsie deja stii ca doar trebuie sa suni la 112 si in cateva zile o sa fie din nou acolo cersind pentru urmatoare doza.

Orele sunt cele care intr-adevar definesc diferitele fete ale strazii. In primul rand pentru ca lumina difera in functie de ora si de zi, si in al doilea rand din cauza fluxului uman si comertului. Aceasta strada merge de la Est pana la Vest, intre Puerta del Sol si Plaza de Ópera, pe masura ce avanseaza ziua soarele se plimba de la o fatada la alta trecand prin mijlocul trotuarului care de cele mai multe ori este in reparatie din cauza fluxului uman despre care povesteam mai devreme si datorita camioanelor cu marfuri care aprovizioneaza restaurantele si magazinele. Asa ca in fiecare dimineata cand ies sa alerg, strada este plina de camioane si angajati care aduc marfa inauntru cu carucioare pline de cutii si eu mai simt ca in piesa de la Parazitii “ Facem slalom printre cretini”… nu vreau sa ofensez pe nimeni…